2.5. Stăpânirea de sine
Stăpânirea de sine este capacitatea omului de a-și controla vorbele și faptele, de a-și domina sentimentele și emoțiile, de a-și înfrâna pornirile și instinctele negative. Stăpânirea de sine impune disciplină în muncă, răbdare, perseverență, trăsături fără de care activitățile repetitive nu dau roade. Lipsa stăpânirii de sine duce la impulsivitate, inegalitate în manifestări și risipă de energiei.
2.6. Atenția
Atenția se definește ca funcție sau mecanism de orientare, focalizare și fixare a conștiinței asupra unui obiect, sarcini, întrebări, probleme, etc. Ea face parte din categoria fenomenelor psihice, care susțin energetic activitatea. Prezența ei asigură o bună receptare senzorială și perceptivă a stimulilor, înțelegerea mai profundă a ideilor, o memorare mai trainică și mai fidelă, selectarea și exersarea mai adecvată a priceperilor și deprinderilor, etc.
Atenția este un mecanism fundamental prin care se realizează caracterul selectiv al activității noastre, în care cuvintele joacă un rol foarte însemnat.
Deoarece studiul muzical trebuie să fie o activitate conștientă, pentru ca randamentul muncii să fie maxim, este necesară focalizarea atenției și orientarea gândirii spre exercițiu.
Atenția poate cunoaște fluctuații și blocaje, care pot să apară mai ales în timpul studiului unor exerciții monotone. În asemenea situații sunt necesare pauze scurte, care pot ajuta la înlăturarea acestui fenomen.
3.1. Auzul muzical
Auzul muzical este una dintre cele mai importante abilități de care este nevoie atunci când facem muzică, întrucât auzul muzical este abilitatea care trimite în creier informația că ceea ce se cântă este intonat corect sau nu, că trebuie cântat mai tare sau mai încet, mai expresiv sau mai puțin expresiv, etc. Este primul simț, primul critic și cenzor atunci când se cântă cu vocea sau cu un instrument muzical.
Auzul muzical se formează prin perfecționarea auzului fiziologic, în sensul perceperii diverselor componente ale sunetelor muzicale și a relațiilor dintre ele: timbru, intensitate, durată, înălțime, succesiunea și/sau simultaneitatea sunetelor.
Tipurile de auz muzical au fost tratate la capitolul I.
În vederea stabilirii tipului de auz muzical se pot efectua diferite teste, care constau din: intonarea cu vocea a unui cântec cunoscut sau reproducerea unor sunete izolate sau reproducerea cu vocea a unor intervale melodice, armonice, acorduri de 3-5 sunete, etc.
3.2. Simțul ritmului
Ritmul muzical este capacitatea ”de a trăi activ, motric muzica, de a simți expresivitatea emoțională a ritmului muzical și de a-l reproduce cu exactitate”. Orice creație muzicală are un ritm al ei specific, întocmai ca și versurile unei poezii. Cel dotat muzical percepe ușor acest ritm, la început spontan, dar pe măsură ce experiența muzicală se îmbogățește, perceperea se face pe baza unor norme de care trebuie să se țină seama.
Simțul ritmului poate fi aproximativ și exact. Stabilirea acestuia se poate face apelând la câteva probe, care constau în reproducerea unor secvențe metroritmice (realizate cu ajutorul bătăilor din palme sau bătaia cu ajutorul creionului pe suprafața băncii, etc.) Elevul cu simțul ritmic aproximativ nu va sesiza deosebirea între un ritm punctat
3.3. Memoria muzicală
Memoria muzicală este facultatea de a reține succesiuni de sunete și acorduri. Se poate testa încă înaintea începerii studiului, vocal sau instrumental, prin reproducerea unor melodii scurte, de preferință care încep și sfârșesc cu același sunet. Se vor evita intervalele greu de intonat. Melodiile mai lungi se dau odată în întregime, apoi separat pe fragmente. După ce elevul a reușit să reproducă în parte fiecare fragment, se dă din nou integral întreaga melodie și se cere copilului să reproducă integral.
Memoria muzicală este condiționată de vârstă.
După ce elevul începe studiul vocal sau instrumental, profesorul are posibilitatea de a verifica în permanență memoria elevului, atât în timpul orelor cât și la examene sau concerte, profesorul preocupându-se în permanență de dezvoltarea memoriei acestuia.
Memorizarea muzicală se poate realiza prin trei moduri: memorizare vizuală, memorizare motorică (la elevii instrumentiști), memorizare auditivă.
Fiecare mod apare în combinații cu celelalte, dar fiecare poate predomina.
Memorizarea vizuală constă din reținerea mintală a textului scris, cea motorică se bazează pe automatizarea unui lanț de mișcări iar memorizarea auditivă constă în reținerea mintală, cu ajutorul auzului interior, a sunetelor în toată complexitatea lor: înălțime, durată, intensitate, timbru, expresie, etc. Acest mod de memorizare este cel mai complex, cel mai direct legat de specificul muzicii. Memorizarea auditivă se poate exersa prin reprezentarea mintală, cu ajutorul auzului interior, a sunetelor unei piese, deci prin ”cântatul în gând” sau prin ”fredonarea mută”.
O treaptă superioară a memorizării o reprezintă asocierea memorizării vizuale cu cea auditivă. Studiindu-se textul unei partituri, se vor depune eforturi pentru a auzi ”în interior” sunetele respective, deci se va ”auzi cu ochii”, acest procedeu contribuind la o maximă dezvoltare a auzului interior.
3.4. Gândirea muzicală
Gândirea muzicală este capacitatea de a descoperi sensul logic al discursului muzical dintr-o compoziție cu ajutorul căreia se poate stabili apartenența sunetelor la o frază, structură a piesei, etc.
Gândirea muzicală operează cu câteva concepte specifice: conceptul ritmic și de tempo, conceptul melodic, polifonic, armonic, timbral, structural și stilistic. Toate aceste concepte, împreună, contribuie la înțelegerea discursului muzical, elevul fiind chemat să observe, să analizeze, să compare, să sistematizeze și să generalizeze.
Gândirea muzicală se formează pe baza auzului interior, a inteligenței, a cunoștințelor muzicale și a practicii interpretative.
3.5. Imaginația muzicală
Imaginația muzicală reprezintă procesul psihic prin care se creează noi reprezentări muzicale, pornind de la cele însușite anterior și care se dezvoltă prin activități specifice.
Imaginația muzicală este capacitatea de a închipui idei și stări sufletești, care stau la baza lucrărilor muzicale. Prin urmare, elevul interpret nu trebuie să se mulțumească cu citirea și redarea obiectivă a notelor, el trebuind să vadă dincolo de semnele grafice ale textului, și să-și imagineze conținutul expresiv al lucrării. Determinarea caracterului unei melodii, vesele sau triste, energice sau line, epice, lirice sau dramatice, tragice sau senine, are un rol foarte important în interpretarea vie a acesteia. Cu ajutorul imaginației se pot determina elemente de expresie: dinamica, agogica, accentele, sonoritatea.
4. Dezvoltarea aptitudinilor muzicale
Predispozițiile sau înzestrările înnăscute sunt însușiri psiho-fizice care stau la baza aptitudinilor muzicale. Aceste însușiri psiho-fizice dezvoltă un anumit grad de sensibilitate senzorială a analizatorilor, dinamica activității nervoase superioare, relația dintre primul și al doilea sistem de semnalizare.
În practica muzicală, un rol deosebit de important îl are auzul muzical, aptitudine pe care se bazează celelalte aptitudini specific muzicale, respectiv simțul ritmic, memoria, gândirea și imaginația muzicală. Fără auz muzical nu pot exista nici memoria, gândirea și
4.1. Dezvoltarea auzului muzical
Educația muzicală trebuie să țină cont de particularitățile psihice ale copiilor, în care sensibilitatea și afectivitatea au un rol predominant. În etapa prenotației muzicale, se va porni de la învățarea unor cântece care însoțesc diverse jocuri. Cântecele trebuie să fie accesibile și în același timp valoroase, pentru a satisface afectivitatea și plăcerea copiilor. Foarte importantă este interpretarea model a educatorului, care contribuie la realizarea unor reprezentări adecvate în auzul copilului. Se vor corecta punctual greșelile comise de copil în intonarea cântecelor. Deprinderile de intonare corectă vor fi apoi consolidate prin diverse exerciții de intonație.
În etapa notației muzicale, elevul trebuie să fie educat în sensul obținerii unei cât mai pronunțate diferențieri a senzațiilor auditive. Diferențierea trebuie să se refere nu doar la auzul de înălțime, ci și la cel de intensitate, precum și la cel timbral.
În privința dezvoltării auzului de înălțime, profesorul îi va cere elevului să intoneze și să realizeze deosebirea între tonuri și semitonuri, între semitonurile cromatice și diatonice, se va insista asupra gândirii intervalice, pornind de la intonarea intervalelor cantitativ mai mici (secunde, terțe), ajungându-se treptat la intervale mai mari și mai dificile (sexte, septime, mărite, micșorate), etc.
În privința auzului de intensitate, elevul trebuie să ajungă să facă diferențe între piano și forte, să sesizeze și diferențe aproape imperceptibile de nuanțe. Elevului i se poate cere să cânte anumite fragmente și într-o anumită egalitate sonoră, fără creșteri și descreșteri.
Pentru dezvoltarea auzului timbral este bine să recurgem la epitete sugestive: sunet catifelat, rotund, moale, etc.,sau să asculte diverse instrumente muzicale.
Toate aceste senzații separate trebuie sintetizate apoi într-o percepție unică a sunetului cu calitățile sale: înălțime, durată, intensitate și timbru.
4.2. Dezvoltarea auzului interior
Prin auz interior înțelegem capacitatea omului de a-și imagina în toată complexitatea lor diverse sunete, intervale, acorduri și desfășurări melodice, armonice și polifonice, fără ca acestea să se producă în mod real. La unii muzicieni auzul interior atinge un înalt grad de dezvoltare. Numai prin existența unui asemenea auz interior putem să ne explicăm faptul că Ludwig van Beethoven, după surzire, a fost capabil să creeze capodopere ale muzicii.
Formarea auzului interior este strâns legată de pregătirea prealabilă a auzului exterior, auzul interior fiind o rezultantă creatoare a percepțiilor auditive anterioare. Numai perceperea impresiilor sonore vii, reale, poate da naștere unor reprezentări auditive corespunzătoare, reprezentări ce stau la baza activității auzului interior.
Auzul interior implică un proces de selectare a trăsăturilor esențiale ale organizării sunetelor, un proces de detectare și de stabilire a unor legături între diversele percepții și reprezentări. El este un sistem de reprezentări auditive, sistem ce face posibilă imaginarea unor noi structuri sonore, deci se bazează nu numai pe memorie, ci și pe gândire și imaginație.
În vederea formării auzului interior trebuie să se dezvolte auzul exterior cu ajutorul diferențierii diverselor senzații și percepții. La rândul lui, auzul interior trebuie dezvoltat în mod conștient și sistematic.
Procesul de formare și dezvoltare a auzului interior se poate desfășura în trei etape.
Într-o primă etapă se va urmări formarea auzului interior ”pur”, neasociat cu semnele grafice ale sunetelor. În vederea formării acestuia nu este suficientă doar audierea muzicii, deci perceperea nemijlocită a ei, oricât de mare ar fi cantitatea acesteia. Este necesar să i se ceară copilului să și reproducă sunetele, la început niște melodii și cântece simple, apoi se va trece la fredonarea mută a melodiilor cunoscute. Pentru a ”controla” fredonarea mută, i se poate cere copilului să intoneze cu voce tare doar a doua jumătate a unui cântec, prima jumătate trebuind să și-o imagineze.
Într-o etapă următoare se va realiza asocierea între sfera auditivă și vizuală. Se vor urmări după partitură anumite piese care sunt în același timp și ascultate, iar ulterior elevul își va imagina sunetele după partitură, fără ca muzica să răsune fizic. Astfel ”auzim cu ochii” și ”vedem cu urechile”.
În cea de a treia etapă vom căuta, pe baza percepțiilor și reprezentărilor anterioare, să ne imaginăm noi structuri de reprezentări, doar prin simpla citire a unei partituri necunoscute. În timpul citirii și examinării textului muzical ne vom strădui să auzim sunetele corespunzătoare notelor. Ne vom imagina dinamica, agogica, sonoritatea, expresia, vom stabili frazarea, culminațiile.Vom elabora deci mintal o concepție interpretativă asupra lucrării citite. Acest mod de studiu al lucrărilor muzicale va duce la desăvârșirea auzului interior, la formarea unui auz creator, a unui auz interpretativ.
4.3. Dezvoltarea simțului ritmic
Execuția duratelor sunetelor trebuie să fie precedată de învățarea noțiunilor elementare referitoare la ritm, precum și de formarea deprinderii de a număra timpii cu voce tare într-o succesiune egală. Încă de la început se va educa pulsația ritmică egală, atenționându-l pe elev asupra eventualelor abateri (grăbiri, încetiniri). Pornindu-se de la duratele cele mai simple (pătrimi, doimi, optimi) se va trece apoi la valorile punctate (doimi, pătrimi, optimi cu punct).
În cazul alternărilor diverselor valori și mai ales a includerii unor valori punctate, sunt binevenite subdivizările de valori. De exemplu, fragmentul melodic se poate cânta luându-se ca unitate de măsură optimea sau chiar șaisprezecimea.
În privința sincopei, mai întâi se predă cea de pe timp, apoi pe părți de timp, care se va începe cu subdivizarea timpilor. La fel se va proceda și în cazul contratimpului pe subunități. La toate categoriile de sincope și de contratimpi se recomandă execuția unor exerciții ritmice simultane pe două grupe, la care una dintre grupe trebuie să interpreteze un acompaniament contrastant din punct de vedere ritmic.
Formulele ritmice excepționale (duolete, triolete, etc.) se exersează numărându-se toate componentele formulei pe câte o bătaie.
În cazul alternărilor formulelor obișnuite cu cele excepționale, se vor număra alternativ câte 2, 3, 4 sau 5 sunete pe câte o bătaie, bătăile succedându-se la intervale egale de timp.
Atunci când o formulă excepțională este precedată de o durată relativ lungă, aceasta va fi subdivizată, integral sau parțial, în subunități excepționale.
În cazul ritmurilor complexe se va face o repartizare minuțioasă a timpilor.