Johann Sebastian Bach
Johann Sebastian Bach s-a născut la 21 martie 1685 la Eisenach și a murit la 28 iulie 1750 la Lipsca. Tatăl său, Ambrosius Bach (1645-1695), era membru al orchestrei orașului Eisenach. De altfel, în familia Bach, originară din Turingia, toți membrii, din tată în fiu, se ocupaseră cu muzica. Tânărul Johann Sebastian Bach rămâne orfan de timpuriu și este crescut de unul din inchii săi, Johann Christoph Bach, organist la Orhdruf. În anul 1700, Bach se mută la Luneburg unde cunoaște lucrările lui Georg Bohm, organist și compozitor renumit al timpului, având o mare influență asupra sa. În aceeași perioadă, face vizite dese la Hamburg unde cântau celebrii organiști Jan Adam Reinken și Vincent Lubeck. După terminarea școlii generale din Luneburg in 1703, Bach devine angajat ca violonist în orchestra de la curtea prințului Ernst Johann din Weimar, apoi organist la Arnstadt. În 1705-1706 îl gasim la Lubeck în preajma celebrului organist și compozitor Buxtehude. În anul următor devinde organist la Muhlhausen și se căsătorește cu Maria Barbara Bach.
Din 1708 până în 1717 se stabilește la Weimar în calitate de organist și concert-maestru al orchestrei curții. În perioada 1718-1723 se mută la curtea prințului Leopold de Anhalt-Kothen, ca dirijor. Din această perioadă datează cele mai multe lucrări orchestrale și de cameră deoarece nu avea la dispoziție o orga sau un cor. Din 1723 până la sfârșitul vieții, Bach a ocupat postul de cantor al bisericii Sf. Toma și director al Universitații din Lipsca. Soția sa murind în 1720, s-a recăsătorit cu Anna magdalena Wulken, fiica unui muzician de curte din Weissenfels. Din cele două căsătorii, Bach a avut in total 20 de copii. În ultimii ani ai vieții, Bach a orbit aproape cu desăvârșire, dar a continuat să compuna. Cele din urmă lucrări le-a dictat ginerelui său, Altnikol.
Dintre lucrările lui J.S. Bach, puține au văzut lumina tiparului în timpul vieții sale. Cele mai multe au fost păstrate de elevii săi în manuscrise sau copii. Abia după mai bine de 100 de ani de la moartea sa, in 1851, Societatea ”Bach-Gesellschaft” a adunat și a editat în mod sistematic lucrările sale, care au apărut prin grija acestei Societăți, în 59 de volume, de-a lungul a 46 de ani.
Creația lui Bach ocupă din punct de vedere al modului de exprimare muzicala, un loc central în istoria muzicii; ea nu reprezintă numai o culme a artei contrapunctice, cu care se încheie o lungă perioadă a istoriei polifoniei, dar totodată și afirmarea deplină a armoniei, în sensul conceptului modern despre tonalitate și despre funcțiunea acordurilor. În timp ce în creația altor reprezentanți ai Barocului târziu- Scarlatti, Vivaldi, Rameau, Handel- incepe să se impună rolul precumpănitor al unei singure melodii, în muzica lui Bach polifonia și armonia se prezintă într-un desăvârșit echilibru. Complexitatea muzicii lui Bach a făcut ca generațiile următoare să privească arta sa uneorimai mult sub aspectul armoniei,alteori sub cel al polifoniei, în funcție de tendințele stilistice ale epocii respective. Astfel, în timp ce pentru Beethoven, Bach era un ”patriarh al armoniei„, pentru compozitorii din prima parte a secolului XX muzica sa era reprezenta un model de măiestrie contrapunctică.
Muzicologul de reputație mondială Albert Schweitzer spune în lucrarea sa fundamentală despre Bach următoarele: 1) ”Pare-se că el nu a fost mânat decât de constrângerea interioară de a reda încă odată ce a existat în muzică până la el, într-o formă definitivă și într-o desăvârșire unică”. ”Aceste geniu a fost un spirit universal. Secole și generații au contribuit prin munca lor la opera a cărei măreție o admirăm cu evlavie”.
Primii biografi ai marelui muzician (Spitta, Forkel) spun că afost un autodidact în domeniul compoziției și că și-a completat cunoștințele profesionale dobândite în tinerețe prin studierea asiduă a maeștrilor germani și străini, predecesori și contemporani. În aniii în care a activat la curtea din Weimar, atenția sa a fost îndreptată spre muzica italiană. Bach a analizat temeinic lucrările lui Frescobaldi, Corelli, Legrenzi și mai ales ale lui Vivaldi. Câțiva ani mai târziu, pe vremea când era cantorul bisericii Sf. Toma din Lipsca, a studiat cu aceeași râvnă compozițiile corale ale lui Palestrina, Orlando di Lasso, Caldara și ale altora. Dintre compozitorii francezi, îl aprecia în mod deosebit pe Couperin.
Preocuparea lui Bach pentru muzica altor compozitori nu s-a mărginit la studierea creațiilor acestora, ci la transcrierea și prelucrarea acestora. Astfel, avem următoarele exemple: concerte de vioară ale lui Vivaldi, concertul de oboi al lui Benedetto Marcello, două concerte ale prințului Johann Ernst de Weimar, un concert de Telemann, o tocattă și o fugă de Purcell, etc.
Bach s-a inspirat și din muzica populară. Cântecele sale profane, ca de exemplu Quodlibet și Cantata țărănească, conțin numeroase teme concepute în spiritul cântecelor populare germane, dar influența acestora se manifestă înainte de toate în structura ritmică a multor teme instrumentale ale lui Bach. O formă mai complexă a acestei influențe o reprezintă formele stilizate de dans, pentru care găsim o grămadă de exemple în sonate, suite și concerte Acest material melodic și ritmul a fost primit cu brațele deschide de muzica cultă a epocii sale, a compozitorilor francezi, italieni și germani. În creația lui Bach pot fi întâlnite și elemente ale muzicii cehe, poloneze și maghiare, care însă au doar un rol periferic în limbajul său.
Bach a scris 6 Sonate (Partite) pentru vioară și 6 Suite pentru violoncel fără obișnuitul acompaniament de cembalo. Înredințând exprimarea unui conținut emoțional de o mare bogăție unor instrumente soliste, prin excelență melodice, cu posibilități reduse de a intona pe lângă melodie și întregirea ei armonică sau pe lângă melodia principală o altă melodie acompaniatoare, Bach a reușit să îmbine melodia cu armonia în lucrări ce reprezintă o piatră de încercare pentru cei mai de seamă violoniști și violonceliști. Exemplul ales pt o analiză amănunțită în ceea ce privește factura polifonică, armonică și structura muzicii lui Bach, este finalul celei de-a doua sonate, Chaconna.
Wolfgang Amadeus Mozart
Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg și a murit la 5 decembrie 1791. Tatăl său, a fost violonist, compozitor și renumit pedagog. Acest lucru a asigurat încă din cea mai fragedă copilărie, un mediu favorabil dezvoltării artistice a tânărului Amadeus. Talentul său se manifestă încă de la vârsta de 3 ani, când încele să cânte la pian iar 3 ani mai târziu, se ivesc primele sale compoziții (5 Menuete ți un Allegro). Tot atunci învață să cânte la vioară. Primul concert înfața publicului l-a avut la vârsta de 5 ani, la Salzburg, cu o piesă pentru pian și voce care îi aduce un succes extraordinar în următoarele două turnee prin Europa. Contactul cu viața muzicală a capitalei Franței îi dă prilejul să cunoască muzica franceză de operă a lui Monsigny, Philidor, Duni, Rameau și creația instrumentală a lui Schobart, fapt care a lăsat urma importante în creația sa. La Londra are ocazia să audă oratorii de Handel și lucrări Johann Christian Bach. În 1769 Mozart pleacă în Italia pentru câteva concerte unde face cunoștință cu compozitori de renume precum Locatelli, Hasse, Sammartini, Nardini, Jomelli și primește comenzi de opere în urma cărora este distins cu titluri onorifice ale diferitelor societăți muzicale. De asemenea, ocupă postul de concert-maestru al orchestrei episcopului Colloredo din Salzburg. Din păcate lui Mozart nu i-a priit această perioadă din cauza comportamentului tiranic al episcopului și a plecat o perioada scurtă la mannheim, după care s-a stabilit la Paris. Aici însă era în vogă Gluck Puccini și nu și-a găsit loc în viața muzicală pariziană. A mai avut o scurtă încercare la orchestra episcopului dar în cele din urmă a plecat definitiv la Viena.
De o nesecată inspirație muzicală și de o activitate creatoare aproape neîntreruptă, Mozart se numără printre acele figuri ilustre ale istoriei muzicii a căror genialitate s-a manifestat cu egală strălucire în toate genurile muzicii. În ciuda vieții sale atât de scurte, catalogul lucrărilor marelui compozitor indică peste 600 de lucrări, printre care: 48 de simfonii, 61 de lucrări orchestrale mai mici ca Serenade, Divertismente, Cassațiuni, 21 de concert pentru pian, 7 pentru vioară, 23 de cvartete de coarde, etc.Tot atât de activ și în domeniul muzicii vocale, Mozart a compus 18 opere, 18 misse, un recviem și numeroase arii de concert pentru voce solo cu orchestră, etc.
Admirator fervent al muzicii lui Mozart, marele reprezentant al post-romantismului, Richard Strauss – care în calitate de dirijor era și unul dintre cei mai autentici interpreți – spunea despre Mozart că reprezintă în cultura muzicală a poporului german, ”geniul luminii”. Schumann a comparat perfecțiunea muzicii lui Mozart cu armonia spirituală a Greciei antice, iar Chopin nu cânta pentru propria sa plăcere decât lucrările de pian ale maestrului vienez 2). Rossini , întrebat odată de un vizitator ce părere are despre cei trei mari clasici vienezi, și-a arătat preferința pentru Mozart spunând ” Consum muzica lui Beethoven de două ori pe săptămână, a lui Haydn de patru ori, iar a lui Mozart în fiecare zi”.
Dintre muzicienii secolului nostru, George Enescu – care a fost un interpret de faimă mondială al concertelor de vioară ale lui Mozart- a făcut următoarea caracterizare: 3) ”Ceea ce este minunat la Mozart, ceea ce îl deosebește total de Beethoven, este că la el nu există niciodată experiențe, tatonări. El merge drept la țel și găsește dintr-o dată. Se adaptează fără ca să se supună formulelor epocii sale…”.
Unii muzicologi vedeau în el pe ultimul reprezentant al stilului ”galant”, iar muzica sa un ecou al ”balurilor cu peruci pudrate”. Alții în considerau o figură angelică, detașată de realitățile pământene, fiind de părere că din întreaga sa creație, paginile care constituie expresia unei netulburate beatitudini sunt cele mai caracteristice. Astfel, filosoful Denis Diderot spunea că: 4) ”Despre Mozart nu se poate scrie decât cu pana înmuiată în culorile curcubeului”.
În ceea ce privește prezentarea operei sale muzicale, schimbarea de stil datează încă din timpul marelui contrapunctist J.S. Bach și a compozitorilor de după, care au cristalizat un nou mod de exprimare, cunoscut în istoria muzicii sub numele de omofonie armonică. După aproape 5 secole de dominație a polifoniei, spre finalul secolului XVII îi ia locul modul de exprimare caracterizat prin rolul conducător al unei singure melodii, întregită prin suportul ei armonic. După cum se știe, discursul armonic al clasicilor este bazat în principal pe rolul primordial al acordurilor de pe treptele I-IV-V, pe forța de atracție a lor ca mijloc principal de coeziune tonală. Cât de bine a cunoscut bogata ramificație a limbajului universalist și a stilurilor personale, reiese din afirmația adresată de la Mannheim tatălui său (1778), în care el spunea: ”Pot să compun acum în orice stil”.
Într-o analiză mai aprofundată asupra unei lucrări de Mozart, am ales concertul nr. 4 în Re, K. 218.
Serghei Prokofiev
Compozitorul rus Serghei Prokofiev a fost unul dintre giganții muzicii din secolul al XX-lea. Lucrările sale au variat de la balet ”Romeo și Julieta” la muzica de film, cum ar fi ”locotenentul Kije” și ”Alexander Nevsky”. Născut la 23 aprilie 1891, ambițiile muzicale ale lui Prokofiev au fost alimentate prin audierea mamei lui Chopin și a lui Beethoven la pian, seara. Tânărul Serghei și-a compus prima piesă de pian la 5 ani și prima operă la vârsta de 9 ani. În 1904, Prokofiev și mama sa au fost prezentați compozitorului Glazunov, profesor la Conservatorul din Sankt Petersburg. El a fost atât de impresionat încât i-a cerut lui Serghei să vină să își facă studiile acolo. Cu câțiva ani mai tânăr decât majoritatea colegilor săi de la Conservator, Prokofiev a fost considerat excentric și arogant, adesea exprimându-și nemulțumirea față de educație, pe care a găsit-o plictisitoare. Prokofiev și-a făcut inițial numele de compozitor-pianist, obținând notorietate cu o serie de lucrări dificile pentru instrumentul său, mai exact primele două concerte de pian. Al doilea concert a provocat un scandal la premiera din 1913.Publicul a părăsit sala cu exclamații “Pisicile de pe acoperiș fac muzică mai bună!” În vara lui 1917, Prokofiev a compus prima sa simfonie, clasică, care a fost scrisă, a spus el, în stilul pe care Haydn l-ar fi folosit dacă ar fi trăit. Prokofiev a avut primul mare succes orchestral al suitei scite, compilat din muzica pe care a compus-o pentru Ballets Russes. Diaghilev a comandat încă trei balete de la Prokofiev, care au avut același succes.
După Revoluția Rusă, Prokofiev și-a părăsit patria cu binecuvântarea oficială a Uniunii Sovietice. A locuit în SUA, apoi în Germania și Paris, timp în care s-a căsătorit cu cântăreața spaniolă Carolina Codina, cu care a avut doi fii. Prima dragoste a lui Prokofiev a fost opera, printre care amintesc The Gambler și The Angel Fiery. Dar cea mai de succes lucrare a fost satiricul “Dragostea pentru trei portocale”.Prokofiev și compatriotul său Stravinski erau prieteni, deși Prokofiev nu se bucura de lucrările ulterioare ale lui Stravinski. Stravinsky l-a descris modest pe Prokofiev drept cel mai mare compozitor rus al zilei, după el însuși. La sfârșitul lunii iunie 1932, Prokofiev a înregistrat pentru prima dată în viața sa în studiourile celebre din Londra, Abbey Road, cel de-al treilea concert de pian cu Orchestra Simfonica din Londra. La 28 iunie, Prințul George (mai târziu Ducele de Kent) a vizitat studiourile și a plecat imediat, poate uimit de stilul puțin agresiv al muzicii.
Prokofiev a fost un pasionat jucător de șah, devenind astfel prieten cu campionul mondial de șah Mikhail Botvinnik și José Raúl Capablanca, pe care la învins în 1914. În 1938, Prokofiev a colaborat cu regizorul de film Eisenstein pe Alexander Nevsky. Prokofiev a compus o parte din muzica sa cea mai strălucitoare și dramatică.Apoi a adaptat o mare parte din partituri într-o cantată la scară largă pentru mezzo-soprană, orchestra și cor, care a fost pe larg realizată și înregistrată. Prokofiev se gândea deja să facă o operă din Războiul și Pacea lui Tolstoi, când Germania a invadat Rusia la 22 iunie 1941. Conflictul l-a determinat sa își ducă la capăt ideea și a durat doi ani pentru a-și compune versiunea originală. Din cauza războiului, a fost evacuat în Caucaz, unde și-a compus al II-lea Cvartet de coarde.
Spre sfârșitul vieții sale, Prokofiev s-a bucurat de sprijin personal și artistic de la o nouă generație de artiști ruși, în special pianistul Richter și celistul Rostropovici, pentru care a compus Concertul Simfonic.
Prokofiev a murit la vârsta de 61 de ani la 5 martie 1953, ziua în care a fost anunțată moartea lui Stalin. În ultimii ani de viață a locuit în apropiere de Piața Roșie iar pentru trei zile mulțimea s-a adunat pentru a-l jeli pe Stalin, lucru care a făcut imposibil transportul sicriului cu trupul neînsuflețit al lui Prokofiev la sediul Uniunii Compozitorilor pentru serviciile funerare. Este înmormântat la Cimitirul Novodevichy din Moscova.