CAPITOLUL I – DIPLOMATIA
DEFINIREA CONCEPTULUI
Notiunea de ‘diplomatie’ poate avea mai multe sensuri. In principal, aceasta se refera la arta diplomatiei, dar denumeste atat cariera de diplomat cat si politica externa a unui stat.
Etimologic, cuvantul ‘diplomatie’ vine din grecescul ‘dyploo’ care inseamna ‘ a plia’. Termenul infatisa realizarea actelor oficiale in doua exemplare de catre suverani.
Sir Ernest Satow, in lucrarea ‘Guide to diplomatic practice’ defineste diplomatia ca o aplicare a tactului si a inteligentei in coordonarea relatiilor oficiale dintre statele independente.
Printre alte definitii relevante se numara cea a lui Flassan:
‘Diploma??ia este expresia prin care este desemnat?? de un num??r de ani ??ncoace ??tiin??a raporturilor exterioare, care are la baz?? diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy, in lucrarea sa ‘Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul’, spune ca diplomatia este ‘ totalitatea cunostintelor si principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice intre state.’ (Flassan, secolul al XIX-lea)
O definitie mai recenta este:
‘Diplomatia este stiinta relatiilor externe sau a afacerilor straine dintre state si intr-un sens mai pr??cis, stiinta sau arta negocierii.’ (Charles de Martin, 1866)
Cea mai apreciata definitie este:
‘Diplomatia este maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept international folosind mijloace pasnice, indeosebi negocierea.’ ( Phillipe Cahier, 1962)
Diplomatia reprezinta abilitatea de a rezolva cu tact o problema complexa. Unii autori considera sinonime diplomatia cu politica externa. Prin intermediul sau se armonizeaza legaturile dintre state prin activitatile reprezentantilor oficiali. Relatiile dintre state sunt diplomatice si consulare, activitatea reprezentatilor numiti de state reprezentand activitatea diplomatica, iar activitatea diplomatica desfasurata de catre reprezentanti reprezinta diplomatia statului.
Prin intermediul relatiilor diplomatice, statele interactioneaza intre ele, diplomatii reglementand diferendele conform traditiilor, regulilor si uzantelor specifice. Statul este permanent reprezentat prin relatiile diplomatice, realizandu-se astfel negocierile intre state si relatiile politice. In varful ierarhiei diplomatice regasim seful statului.
Institutiile principale ale activitatii diplomatice sunt institutiile diplomatiei forurilor internationale si cele ale diplomatiei la nivel inalt, celelalte institutii care ofera servicii publice sunt considerate institutii ale diplomatiei auxiliare. Relatiile dintre state sunt intretinute prin dialog, oferind astfel o cale benefica tuturor partilor implicate pentru a rezolva problemele aparute in cadrul raporturilor dintre ele.
Sensul actual al diplomatiei exprima rolul sau in aplicarea, avizarea si adoptarea politicilor externe, realizarea cooperarii intre state si reglementarea pasnica a diferendelor intre ele. Ea reprezinta ansamblul metodelor prin care se asigura si se coordoeaza realizarea intereselor statelor care trimit reprezentanti oficiali in acest scop, folosind ca mijloace corespondenta, schimbul de pareri, contactele particulare, actiunile de influenta sau orice alte activitati specifice si relevante.
De-a lungul timpului au aparut o multitudine de definitii, diplomatia fiind numita de unii arta si de altii stiinta, ambele referindu-se la arta sau stiinta negocierii. Aceasta nu este o stiinta precum este matematica si nici nu se poate stabili cat de mult se apropie de arta, de aceea, nu sunt folositi ambii termeni in cadrul aceleiasi definitii. Din punct de vedere practic, in domeniul diplomatiei, regasim atat arta diplomatului cat si rigoarea specific stiintifica.
A aparut ca cea mai buna metoda de a coordona relatiile dintre state, inlocuind forta, razboiul nefiind un mijloc adecvat de rezolvare a litigiilor, fiind periculos si deloc practic.
Sunt conduse si reglementate relatiile internationale prin intermediul negocierilor, proces la care iau parte trimisii si ambasadorii.
Prin intermediul diplomatiei sunt realizate cele mai bune conditii pentru desfasurarea normala a raporturilor dintre state si se asigura o buna functionare a relatiilor internationale. Unii autori considera ca activitatile diplomatice sunt implicate si in raporturi ostile, insa trebuie privit in principal caracterul sau pasnic.
Diplomatia, ca disciplina, are obiective distincte si precise, acelea de a coordona raporturile dintre state si principii solide bazate pe notiuni specifice. Pentru a putea recunoaste o activitate diplomatica in adevaratul sens al cuvantului, relatia dintre state trebuie sa fie caracterizata de principiul egalitatii suverane si sa nu fie una de subordonare. Esenta diplomatiei este flexibilitatea si gasirea unor solutii optime, diplomatia fiind contrara politicii de forta si a razboiului.
Din punct de vedere stiintific, obiectul diplomatiei este acela de a studia relatiile juridice si politice ale statelor si a intereselor generate.
Din perspectiva artei, obiectul diplomatiei este administrarea afacerilor si anume ordonarea si conducerea negocierilor politice.
EVOLUTIE
Etapele diplomatice:
Prima etapa este reprezentata de ambasadele solemne(temporare). Aceaste forme de ambasade se intalnesc in Antichitate si in Evul Mediu. In aceasta perioada erau trimisi soli in diverse parti ale lumii pentru a indeplini anumite misiuni, cum ar fi: incheierea aliantelor, incheierea pacilor, incoronarea unor noi suverani si alte evenimente importante.
A doua etapa are loc la sfarsitul Evului Mediu, este caracteristica epocilor moderne si contemporane. Acum apar ambasadele permanente, care, prin intermediul departamentelor diplomatice create, sunt coordonate de catre Guvern. Acest lucru asigura continuitatea relatiilor diplomatice intre state.
A treia etapa este marcata de trimiterea reprezentantilor oficiali de catre fiecare stat in cadrul Conferintelor si a Congreselor Internationale.
Phillipe Cahier sustine in lucrarea sa ‘Le droit diplomatique contemporain’ din 1962 ca prima perioada a diplomatiei incepe inca din antichitate si dureaza pana in secolul XV.
Un rol important in aceasta perioada a diplomatiei este detinut de scolile antice, asiriana si egipteana. Tratatul de pace de la 1278 i.Ch, incheiat intre regele hititilor Hattushil al II-lea si faraonul egiptean Ramses al II-lea este cel mai important act diplomatic antic, este scris in egipteana si hitita si este gravat pe tablite de argint.
Datorita necesitatii de a stabili legaturi intre statele-cetati, un rol important ii revine si scolii grecesti. Mentiuni din secolele VII-VIII i.Ch. despre trasaturile diplomatiei grecesti se refera la incheierea unor intelegeri si aliante. In cadrul scolii grecesti apare pentru prima data protectia cetatenilor straini, primele forme ale actualelor institutii consulare.
In scoala romana, diplomatia detine un loc secundar, deoarece intr-un imperiu asemeni celui roman, primul loc era ocupat de forta militara. Aici apar primele reguli in domeniul diplomatiei, reguli care aveau o aura de sacralitate, problemele fiind rezolvate in mare masura de catre preoti.
In secolul XV, Europa creaza diplomatia moderna deoarece apare statul suveran modern si aceasta noua forma care caracteriza sistemul international modern necesita un nou tip de diplomatie care sa se adapteze necesitatilor sale si sa rezoneze cu natura sa. In Italia a aparut prima forma de stat suveran modern si renasterea si-a pus amprenta pe toate domeniile, inclusiv in politica si economie. In aceste circumstante, italienii au realizat ca forma medievala a diplomatiei nu mai era adecvata nevoilor lor. Diplomatia medievala se baza pe trimiterea ocazionala a unor reprezentati in misiuni de scurta durata si ocazional, diplomatii erau tinuti ostatici precum negociatorii. Astfel, noul stat avea nevoie de institutii diplomatice si de un mecanism mai durabil si mai permanent decat cel medieval. Aveau nevoie de o continua comuncare cu vecinii lor si de informatii privind metodele de actiune ale acestora. In acest mod au inventat ‘cheia’ diplomatiei moderne si anume amabasadorul rezident inzestrat cu imunitate diplomatica, acesta urmand sa conduca relatiile dintre cele cinci state italiene.
Metoda renascentista italiana a devenit baza diplomatiei europene.
Tot in secolul XV, diplomatia devine permanenta. Interesele comerciale erau initial promovate prin intermediul misiunilor temporare ale diplomatilor, dar venetienii au observat ca nu sunt suficiente deplasarile temporare si astfel au stabilit misiuni permanente la Roma, Constantinopol si alte republici italiene.
Odata cu secolul XVI incep sa se stabileasca anumite reguli in vederea primirii ambasadorilor din alte state, ceremonialul diplomatic devenind astfel mai bine conturat. Pe langa reprezentantele diplomatice permanente, apar si misiunile speciale derulate cu ocazia incoronarii unui nou suveran sau semnarii unor tratate.
Din secolul XIX, prin intermediul diplomatiei se impart principalele zone de influenta.
Evolutia diplomatiei este marcata de Congresul de la Viena din 1815, congres la care se adopta documente care stabilesc statutul de diplomat. Acest congres a fost urmat de o serie de conferinte in cadrul carora s-au stabilit reguli bine definite privind activitatea si ierarhia diplomatica.
In aceasta etapa de dezvoltare, diplomatii nu mai sunt reprezentatii unui suveran ci a unui stat suveran si independent. Membrii din cadrul ambasadelor sunt functionari ai administratiei de stat, cu un statut foarte clar definit si care detin privilegii si imunitate diplomatica. Este redus rolul de spion al ambasadorului, si creste cel de negociere si reprezentare in vederea mentinerii si dezvoltarii relatiilor internationale. Sunt clarificate si definite regulile dreptului diplomatic privind protocolul si eticheta.
Totodata, activitatile de politica externa sunt hotarate de catre organele competente si puse in practica de catre diplomati.
In aceasta perioada incepe sa creasca si ponderea opiniei publice in activitatea diplomatica, chiar daca o mare parte a initiativelor, demersurilor si negocierilor sunt inca secrete.
Dupa o perioada in care diplomatia a cunoscut o dezvoltare semnificativa, urmeaza una de decadere a rolului sau. Aceasta perioada este caracterizata de diminuarea rolului traditional al diplomatiei si al diplomatiei bilaterale si in principal prin aparitia unei noi forme de diplomatie in care opinia publica joaca un rol semnificativ si care este bazata pe reuniuni internationale si pe conferinte.
In cadrul diplomatiei internationale, informatiile ajungeau prin intermediul rapoartelor care erau transmise ori cifrat, ceea ce genera anumite decalaje, ori prin intermediul curierilor diplomatici. Acum, informatiile legate de diferite evenimente sunt mult mai repede transmise prin intermediul mijloacelor de informare in masa si acest aspect a condus la diminuarea rolului diplomatilor si la decaderea mijloacelor traditionale.
Incep sa apara structuri de state, colective sau integratoare, cu o putere semnificativ mai mare decat un stat individual, care doresc sa promoveze aceleasi obiective prin intermediul unei diplomatii comune.
Avand in vedere contactele care se stabilesc prin intalnirile dintre guverne si sefii de stat, promovand interesele propriilor state, acestia devin diplomati activi si incep sa se implice tot mai mult in domeniul diplomatic.
Principalele interese ale statelor la nivel sportiv si la nivel parlamentar incep sa fie promovate si prin alte mijloace decat cele diplomatice. Aceste mijloace tind sa joace un rol mai important decat diplomatia traditionala, imbracand mai multe forme, cum ar fi ajutoarele militare in cadrul diplomatiei militare, promovarea anumitor valori traditionale in diplomatia culturala sau acordarea de fonduri pentru dezvoltare in cadrul diplomatiei economice.
In prezent, diplomatia multilaterala are mai mult forme de organizare, in principal sub egida ONU. Aici, la nivel regional sau in ansamblu sunt discutate cele mai importante probleme ale intregii lumi.
Analizand aceste intalniri la nivel international se poate observa ca pe primul loc se situeaza problemele sociale si cele economice, deci puteam spune ca diplomatia economica este in prim plan, acoperind aspecte ce privesc intreaga umanitate, de cele mai multe ori, la dezbateri si negocieri participand toate statele. Subiectele dezbaterilor sunt diverse, unele dintre ele fiind de durata, altele pot aparea ca urmare a unor factori neprevazuti. Crizele mediului natural au condus la aparitia unor noi crize, acest lucru fiind o consecinta a globalizarii si a regionalizarii.
Indiferent de natura problemei, negocierile se desfasoara atat bilateral cat si multilateral, deciziile de o importanta sporita fiind luate la nivel inalt. Acest tip de diplomatie are ca reprezentati guvernul si sefii de stat. Diplomatia la nivel inalt si toate celelalte noi forme ale sale necesita o continua perfectionare in ceea ce priveste personalul diplomatic, organismele si organele diplomatice, cat si forma de desfasurare.
Noua diplomatie, diplomatia parlamentara, diplomatia partidelor politice si diplomatia la nivel inalt, cunosc o crestere semnificativa a rolului pe care il detin, fiind implicate in securitatea zonala sau internationala, in globalizarea vietii economice, solutionarea problemelor globale si in problemele dezvoltarii si cresterii economice.
Diplomatia are un rol important si in fenomenele de integrare economica, militara, politica sau de alta natura, deoarece prin acest proces apar modificari esentiale in raporturile cu tertii si in viata statelor implicate. De exemplu, deciziile luate de organele de conducere ale Uniunii Europene se iau in baza unor dezbateri si negocieri privind viitorul, conform unor principii obligatorii si reguli la care se supun toate statele membre.
Se considera ca in secolul nostru, in sistemul international va aparea o contradictie, si anume fragmentarea si globalizarea si din aceasta cauza, in cadrul diplomatiei vor avea loc niste transformari, modificari esentiale, imbunatatiri care vor imbina principalele elemente ale noii diplomatii cu cele ale diplomatiei traditionale, crescand totodata si responsabilitatile diplomatilor si ale oamenilor politici.
DIPLOMATIA ROMANEASCA
Intr-un cadru mai restrans, putem privi si diplomatia romaneasca, aceasta avand un rol semnificativ nu doar in apararea si promovarea intereselor proprii, ci a fost implicata si in rezolvarea unor probleme la nivel regional, cunoscand insa si esecuri din cauze externe sau proprii. Diplomatia romaneasca isi are originea in antichitate, si anume in raporturile dintre romani si daci.
Odata cu formarea voievodatelor romanesti se dezvolta si diplomatia prin intermediul relatiilor dintre voievodate cat si cele cu Inalta Poarta si cu statele europene.
Unirea Principatelor Romane reprezinte un moment foarte important in activitatea diplomatica, fiind necesara recunoasterea unirii de catre statele europene.
Sunt luate masuri in privinta organizarii diplomatice si crearea unei reprezentari diplomatice permanente in strainatate de catre Alexandru Ioan Cuza si prima reprezentatie are loc la Paris in 1860.
In perioada de dupa primul razboi mondial, diplomatia romaneasca este reprezentata de Nicolae Titulescu, numit ministrul afacerilor externe pe 6 iulie 1927. El este implicat atat in crearea Antantei Balcanice si a Micii Antante cat si in combaterea revizionismului. In formarea renumitului diplomat Nicolae Titulescu au avut un rol important alte doua personalitati din diplomatia romaneasca, si anume Tache Ionescu si I.G. Duca, acestia participand si la evolutia statului roman si la promovarea intereselor sale fundamentale.
Cel de-al doilea razboi mondial si negocierile de pace de la Paris finalizate cu Tratatul de pace din 1947, reprezinta un alt moment semnificativ in diplomatia romaneasca. Romania a fost obligata sa plateasca reparatiile de razboi, nefiind recunoscut statutul de tara beligeranta, acest lucru reprezentand o lovitura semnificativa pentru economia tarii. Totodata, acest tratat impunea limitari stricte privind forta armata, dezarmand Romania.
Intre anii 1970 ‘ 1980, apare ideea de nationalism comunist si astfel diplomatia romaneasca incepe sa aiba un rol activ, afirmarea acestui tip de politica realizandu-se prin intermediul politicii externe.
Dupa caderea comunismului, in 1989, politica externa promovata pana la momentul respectiv de catre statul roman sufera o reorientare semnificativa, dorind sa se revina la valorile initiale ale diplomatiei romanesti, asa cum erau inaintea celui de-al doilea razboi mondial, mai exact se dorea ca Romania sa redevina un stat central-european care are interese in Balcani. In acelasi timp, Romania reprezenta o tara cu un rol important in comunicarea cu zona Orientului Apropiat, Asia si Marea Neagra. O consecinta a schimbarilor realizate in cadrul politicii externe este integrarea euro-atlantica si europeana, fapt ce va conduce la castigarea unui statut international important de catre Romania.
Datorita unor diplomati ca Nicolae Titulescu si a problematicii extinderii relatiilor externe, perioada interbelica este considerata una dintre cele mai favorabile pentru diplomatia romaneasca.