Fiecare om invata o prima limba, limba materna, in primii ani de viata. In mod normal, pana la varsta intrarii in scoala, el este capabil sa comunice fluent in limba materna. Limba materna continua sa se dezvolte si sa se imbunatateasca pana la pubertate. Dincolo de aceasta varsta cunostintele de limba (cu exceptia vocabularului) inregistreaza un progres minim. In acest sens putem spune ca limba materna este prima din doua puncte de vedere- pentru ca se invata prima si pentru ca este cea mai importanta in timpul vietii.
Interesul pentru invatarea unei limbi straine a existat dintotdeauna, scopul invatarii fiind influentat de momentul istoric- in lumea antica, nobilii romani vorbeau greaca, considerand latina ca fiind inferioara. Invatarea limbii se facea cu ajutorul tutorilor si prin expunerea zilnica la conversatii exclusiv in acea limba. Se poate spune ca, in cazul romanilor, greaca clasica era prima limba.
In Epoca Medievala, limbile straine folosite in mod activ erau Greaca clasica si Latina. Scolarizarea, atat cat era, se desfasura in aceste limbi care erau folosite in biserica, in politica si in afaceri. Oamenii influenti ai acelor vremuri erau vorbitori, cititori si scriitori in limbile respective.
In Renastere are loc o trecere catre predarea limbilor clasice prin analiza structurii limbii (invatarea regulilor gramaticale). Analiza greoaie, combinata cu dezvoltarea limbilor diferitelor tari, face sa creasca interesul in invatarea limbilor contemporane.
Unul dintre primii teoreticieni ai predarii limbilor straine este Jan Amos Comenius care a publicat o serie de carti legate de metodele lui de predare. Printre metodele recomandate de el sunt:
Folosirea imitatiei in locul regulilor;
Folosirea repetitiei- elevii repeta dupa profesor
Folosirea unui vocabular initial minim
Sprijinirea elevilor in practicarea converatiilor si cititului
Predarea prin imagini pentru a intelege sensul cuvintelor
Astfel, Comenius devine primul teoretician care descrie o metoda inductiva de invatare a limbii, metoda menita sa invete cum se foloseste limba si nu sa faca analiza limbii. La o analiza atenta, putem observa ca multe dintre metodele lui sunt valabile si in zilele noastre. Teoriile lui Comenius au influentat metodele de predare a limbilor straine pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea. (Murcia &McIntosh, 1979)
In secolul a XIXlea se observa o revenire la invatarea prin studiul sistematic al gramaticii. Aceasta metoda, bazata pe analiza gramaticii si traduceri se raspundeste si ajunge sa fie folosita in predarea tuturor limbilor straine.
Urmand oscilatia intre cele doua metode, spre sfarsitul secolulul XIX, predarea limbilor straine se intoarce la folosirea activa a limbii in detrimentul analizei gramaticii.
Secolul XX, urmand progresul psihologiei, pedagogiei si lingvisticii, vine cu o serie de teorii si metode menite sa explice si sa usureze achizitia unei limbi secundare.
Cele mai importante teorii legate de achizitia celei de-a doua limbi ar fi:
Behaviourismul. Aceasta teorie spunea ca orice comportament uman poate fi invatat printr-un proces de stimul si raspuns si prin aprecieri pozitive si negative. Obiectivul era transformarea comportamentului dorit intr-un obicei natural. Aceasta teorie se extindea si asupra modului in care oamenii invatau limbi straine.
LAD (Language Acquisition Device) sau teoria gramaticii universale a lui Chomski. Acesta considera ca oricine poate invata o limba straina atata timp cat are parametrii limbii corect setati. De exemplu, un vorbitor de romana trebuie sa isi seteze regula subiectului obligatoriu in cazul limbii engleze: It rains, in loc de Rains. El se concentreaza pe analiza structurii profunde si abstracte a unei limbi. Teoria lui Chomski ajunge sa fie aplicata de practicieni precum Krashen ducand la teorii noi.
Procesarea de informatii. Teoreticienii care se opun ideilor chomskiene considera ca invatarea unei limbi tine de structurile cognitive superioare. Ei impart cunostintele umane in 2 parti: cunostinte declarative si cunostinte procedurale. Primul set se invata rapid si este stocat pe termen lung sub forma de imagini si scheme pe cand cel de-al doilea este mai complex si se refera la procesul gradual prin care cineva invata sa faca ceva in mod corect. Intr-un cuvant, cunosterea declarativa devine in timp cunoastere procedurala prin exercitiu.
Interactiunea sociala si teoriile socioculturale. Alti teoreticieni, precum Gass (2002) se concentreaza pe modul in care vorbitorii folosesc conversatiile pentru a-si imbunatatii cunostintele in cea de-a doua limba. Din aceeasi categorie, Vgotski, vorbeste despre rolul mediului social in invatare. Swain (1990) mentioneaza ‘output-ul inteligibil’ in conversatii ca fiind necesar in invatarea cel de-a doua limbi. Cand elevii vorbesc in alta limba cu profesorul, cu un nativ, sau chiar cu colegii lor, ei observa diferentele intre ceea ce stiu si ceea ce ar dori sa spuna. Astfel, ei devin interesati in a-si imbogati cunostintele, in a fi mai atenti la structuri si la gramatica, ajungand sa-si internalizele mecanismele limbii respective.
Din aceste teorii se dezvolta, in secolul XX, mai multe metode de predare a limbilor straine. Majoritatea pornesc din nevoia de a imbunatati metoda principala folosita pana atunci, aceea a traducerii si analizei gramaticale. In cadrul acesteia, instruirea se face in limba materna, iar elevii nu folosesc limba straina. Accentul se pune pe invatarea gramaticii si pe citirea si reproducera textelor clasice ale limbii respectiv. Se practica traducerea propozitiilor din limba straina in limba materna. De cele mai multe ori, elevii nu pot folosi limba pentru a comunica si nu este necesar ca profesorul sa poata vorbi limba respectiva fluent.
