Din punct de vedere etimologic, cuvântul ,, violență’’ provine dinlimba latină, de la verbul ,,violare’’ care înseamnă ,,a profana’’, ,,a transgresa’’ , adică ,, a depăși limitele impuse de lege’’. Astfel ,originea latină și greacă a termenului devine sprijinul celor care folosindu-se de exemplul unor filosofi , estimează că acest fenomen violent este o dată subtanțială a vieții naturii biologice umane, considerându-l un instinct predominant la rasa
animală. Dicționarele definesc cuvântul ,,violență’’ ca reprezentând ,,o însușire ,o forță intensă ,brutală și adesea disructiv; o putere mare , intensitate , tărie’’, susținăndu-se astfel afirmația anterioară.
Diversitatea fenomenului violent constă în determinările psihologice, sociale, culturale și economice care evidențiază întinderea formelor ei de manisfestarea și relațiile mutuale pe care le presupune. Astfel, încercările de conturare a conceptului de violență, la nivel național și global, impun, în principal, cunoașterea acesteia, stabilirea unor categorii tematice, operaționale și conceptuale, necesare studiului integrat.
Principala manisfestare a violenței cotidiene este violența școlară. Un număr mare de copii este afectat prin diferite forme de privare de libertate, agresiune și vătămări fizice sau emoționale întâlnite atât în rândul părinților, a profesorilor, dar cel mai mult între ei, ca și elevi. Interesul major acordat acestui subiect se datorează spațiului în care se desfășoară și vârsta fragilă a indivizilor supuși acestui fenomen complex. Copiii, supuși violenței, alcătuiesc ceea ce numesc oamenii de specialitate , un grup eterogen și diferențiază violența într-un mod uzual, dar totuși foarte important. Astfel, vorbim despre :
a) Copii supuși violenței fizice
b) Copii expuși violenței emoționale
c) Copii expuși fenomenului de violență sexuală
d) Copii neglijați.
Ficecare tip de violență are trăsături specifice și care încalcă drepturile și libertățile omului , conform Declarației Universale a Drepturilor Omului. Ca urmare a ierarhizării și diferențierii violenței, guvernanții și societatea modernă au fost mișcați de amploarea fenomenului violenței în mediul școlar și au încercat să-l combată prin toate metodele, renunțând astfel la ideea că școala modernă este doar o entitate izolată a unei societăți, un spațiu social necorelat la dinamica socială, considerându-se că violența se naște în mod clar ,din cauza mediului ambiental în care micuții își duc traiul.
Pornind de la replica ,, Omul încă este la fel cum a fost. Este încă brutal, violent, agresiv, avid, competitiv. Şi… a construit o societate după aceste trăsături.’’ deducem că violența poate fi comparată cu un instinct primar dezvoltat încă de la începutul veacurilor, necizelat și în continuare în formă brută. Asocierea cu apărarea făcută de marii filosofi ai vremii vine în corectarea fenomenului și indicarea a factorilor determinanți pentru apariția violenței. Astfel, se caută motivele, cauzele acestui defect al societății, întâlnit la copii de toate vârstele. Mass-media acordă tot mai mult credit violenței, urmărind creșterea interesului public față de violența juvenilă, în special, față de cea din școli. Școala este partea integrantă a societății , considerându-se că aici se formează mințile strălucite ale lumii, iar faptul că fenomenul violenței apare la vârste fragede și în interiorul unor instituții care practic ar trebui să cizele și să educe comportamentul copiilor, dă de gândit sociologilor, politicienilor și celor care se ocupă cu cei mici.
Violența umană este o parte integrantă a naturii umane, indiferent de circumstanțele în care se manifestă. Se încearcă astfel să se răspundă ferm împotriva fenomenului, acordându-se un rol principal prevenirii și combaterii violenței. Școala nu mai reprezintă „nicio fortăreaţă şi niciun sanctuar” , este un forum al socializării, un spaţiu deschis lumii exterioare, asimilându-i tensiunile, fiind văzută totodată și ca spaţiu de manifestare a violenţei.
Formele de violență întâlnite în școli, cauzele care duc la producerea faptelor violente sau de ce comportamentele violente sunt adoptate de către copii în relațiile cu colegii, sunt problemele frecvente cu care se confruntă societatea noastră. În România, violența în școală este metoda prin care se rezolvă majoritatea problemelor tinerilor școlari. Agresiunile nu sunt totuși doar între elevi, ci și între elevi și profesori și invers. Deși s-a încercat realizarea unui studiu care să prezinte obiectiv formele viloenței, cauzele și efectele acesteia asupra societății, acest lucru a eșuat din cauza diferențelor sociale imense între state. Între 2002-2004, Secretrul General al Consiliului Europei, Walter Schwimmer, a propus un proiect integrat , implicând 24 de state, cu privire la violență care să studieze fenomenul și să realizeze o imagine globală asupra conceptului și modului în care se manifestă. Astfel, violența școlară a fost doar o fracțiune din acest studiu, ocupând locuri diferite de la o țară la alta, acest lucru fiind determinat de tradiție și resursele materiale și umane ale societății. Se recunoaște însă importanța acestui subiect, abordarea trebuind făcută atât din punct de vedere cognitiv, cât și pragmatic. Prin urmare,țara noastră ar trebui să se implice mult mai mult în combaterea acestui fenomen social violent și în educarea populației în acest sens, întărindu-se normele prohibitive.
CAPITOLUL I. VIOLENŢA ŞCOLARĂ – PRECIZĂRI CONCEPTUALE ŞI ABORDĂRI ACTUALE
Violenţa şcolară ca formă a violenţei cotidiene: o problemă globală
S-a impus în atenția societății contemporane, asupra instituțiilor și organizațiilor negurvernamentale violența școlară în formă agravată care a sensibilizat și intrigat deopotrivă. Violența în școli a luat o amploare de necontestat, iar în absența unor statistici care să prezinte situația în mod real s-a produs o ruptură a mediilor sociale. Astfel, societatea percepe diferit creșterea fenomenului violenței, în funcție de gravitatea și urmările produse, încercând să se găsească strategii de gestionare și rezolvare a conflictelor apărute. Deși nu este un fenomen nou, violența capătă importanță deoarece se manifestă tot mai mult în cadrul instituțiilor școlare, unde teoretic ar trebui să fie un spațiu relativ sigur, privilegiat, lipsit de conflicte și manifestări ale violenței.
Mediatizarea fenomenului violenței nu face decât să tragă un semnal de alarmă asupra celor întâmplate în societatea noastră. Se dublează astfel interesul și preocuparea societății față de extinderea agresiunilor școlare, ocupând un loc important pe agenda politică a unor organisme naționale și internaționale, dar și a unor instituții și structuri nonguvernamentale. În urma preocupării la nivel global a statelor cu privire la fenomenul violenței, s-au stabilit câteva concluzii referitoare la asta:
– Potrivit statisticilor americane, 14% dintre profesori au raportat că au fost ameninţaţi cu arma de către elevi în 1997 , iar, între 1992-1996, 4 profesori la o mie de locuitori au fost victime ale crimelor cu violenţă. Între 1996-1997, 10% din totalul şcolilor publice au raportat cel puţin o crimă violentă în incinta lor
– În Franţa cu privire la violenţa şcolară, s-a desfășurat o anchetă între 1994-2000, asupra unui eşantion de 35000 elevi, arătând că potrivit opiniilor lor, violenţa şcolară a crescut, mai ales în zonele de mare excludere socială .
– În Anglia, în 2003 , s-au raportat peste 7000 de fapte de violenţă şcolară, din care 6899 s-au întâmplat în timpul orelor de curs.
– În țările studiate de Christian Pfeiffer , s-a observat o creştere a ratei delincvenţei juvenile: în Anglia şi Ţara Galilor, în 1986, aproximativ 360 de copii între 14 şi 16 ani au fost condamnaţi sau supravegheaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni cu violenţă, iar în 1994 numărul lor a crescut la 580 la 100000 de locuitori. În Germania, în 1984 numărul copiilor şi adolescenţilor între 14 şi 18 ani suspectaţi de infracţiuni violente era de 300 la 100000 de locuitori, pentru ca ulterior, în 1995, să crească de la 760 până la 100000.
Unul din cele mai importante momente privind violența în școli, a fost Conferința Comisiei Eurepone de la Utrecht din 1997. A fost momentul decisiv pentru școlile și mediul învățământului modern, făcându-se modificări importante în planul dezvoltării sociale. După această întâlnire se extinde sensul termenului de violență, evidențiindu-se necesitatea construirii unui corp de cunoștințe obiective privind acest fenomen.
Apare necesitatea apărării victimelor violenței, prin desfășurarea unor anchete care să ducă la cunoașterea percepției lor, efectelor lor și ale victimizării, și totodată, rolul consilierii victimelor. S-a propus realizarea unei politici globale și coordonate de luptă împotriva violenței în școli, s-au pus bazele elaborării principalelor elemente privind activitățile prevăzute. Totodată, s-au desemnat organisme însărcinate cu coordonarea măsurilor și a comunicării la nivele diferite.
Propaganda non-violenței în școli
Încă din cele mai vechi timpuri, școala a fost asociată cu violența. Astfel istoria educației, indiferent de spațiul despre care se vorbește, spațiul privat al familiei sau cel instituționalizat, al școlilor sau internatelor, pune în evidență afirmația anterioră. Nobert Elias vorbește în opera sa ,, The civilizing process’’ despre brutalitatea din școlile din vechea Europă. Școlile erau locurile în care brutalitatea era tolerată, chiar cerută de către părinți sau tutori, fiind necesară pentru a-i disciplina pe elevi. Nobert Elias realizează un model teoretic, numindu-l proces civilizator, făcând referire la dinamica socială de lungă durată și la schimbările trăsăturilor psihologice tipice. Acesta susține că de-a lungul timpului, un tip de personalitate s-a prevalat, fiind caracterizat prin creșterea controlului afectelor, descreşterea impulsivităţii şi moduri mai raţionale de viaţă, adică nivele superioare de control de sine,ducând la pacificarea graduală a infracțiunilor cotidiene. Manuel Esner spunea că modernizarea, auto-controlul și violența în formele cele mai grave evidențiază relația dintre civilizație și violență.
În susținerea ideii lui Elias, Gerard Oestrich introduce conceptul de disciplinare socială pe care îl asociază cu educația. Spune că expresia este o consecință a interacțiunilor complexe dintre forțele culturale, politice și economice care ajută la modelarea personalității umane, reducând aproape de minim riscul violenței, inerente condiției umane. În ajutorul ideii lui Oestrich, vine și Alice Miller care prezenta principii și metode disciplinare, total diferite de educația modernă. Astfel spus, disciplina socială era pusă în aplicare prin brutalitatea profesorilor, ca răspuns la agresivitatea elevilor, de cele mai multe, la fel de puternică. De asemennea, socializrea în școlile de băieți se făcea prin demonstrarea virișității la care tinerii elevi aspirau, fiind încurajată deopotrivă violența în cadrul relațiilor sociale.
Celor două concepte li se adaugă și copilăria,care se plia perfect cu educația. Acum apare ideea că violența nu poate fi pusă pe picior de egalitate cu educația, nemafiind tolerată, justificarea că ea a existat în trecut fiind depășită și dusă spre zero. Astfel, se are în vedere excluderea oricărei forme de violență fizică sau verbală. În România, pedepsele corporale și verbale au fost treptat scoase din uz,ajungându-se astăzi la eradicarea acestora.
Cadrul conceptual
Violența, școala și vârsta sunt elementele cheie ale abordării violenței în școli, excluzându-se de aici, copiii neinițiați în tainele educației, deși aceștia se află la vârsta școlarizării. Se vorbește astfel despre violență juvenilă instituțională, făcându-se referire la faptele penale ale tinerilor care au avut loc într-un cadru școlar, în apropierea școlii. Nu se face asocierea violenței școlare cu delicvența juvenilă, chiar dacă vârsta este o variabilă importantă. Vorbim despre violența în școli și delicvența juvenilă făcând referire la criminalitatea tinerilor școlari.
După lungi dezbateri, marii sociologi a epocii contemporane au încercat să definească violența și să cuprindă în cadrul ei atât cauzele, cât și efectele acesteia. Astfel, în urma raportului Organizațti Mondiale a Sănătății din 2002, violența însemna „ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunităţi care antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie sau privaţiuni” . S-a avut în vedere excluderea accidentelor rutiere, cu exxcepția celor făcute cu intenția de a ucide sau de a produce vătămări corporale însemnate. Definiția data OMS exprimă o relație bazată pe intimidare și amenințare împletită cu neglijența și omisiunea. Acesta pare contextul ideal dezvoltării agresiunilor școlare, între elevi-elevi, educatori elevi care ,într-un final, duce la stări conflictuale și manistări puternice de violență. Definiția celor de la OMS a fost prima care a cuprins toate detaliile dezvoltării violenței școlare. Au fost dezvoltate și altele , mai puțin cuprinzătoare, fiind bazate doar pe neregulile din țara de baștină a unuia dintre sociologi.
Astfel, Nicole Vettenburg (1999) , doctor în criminologie, considera că există trei forme de violenţă în şcoli care duc la apariția relațiilor conflictuale:
– devianţa tolerată sau violenţa juvenilă normală;
– violenţa socială, în care şcoala însăşi este victima violenţei manifestate în societate, la nivel general. Afirmația că școala însăși este victima violențelor societății scăpa instituțiile de orice responsabilitate.
– violenţa anti-şcoală care face referire la distrugerea echipamentelor, vandalism, insultă şi agresivitate faţă de profesori, probleme des întâlnite în școlile nemțești.
Autorul Chris Gittins (2004) aduce în discuţie trei definiţii ale violenţei, și anume:
– definiţia violenţei, din dicţionarul ENCARTA (1999) cu două caracteristici:
1) folosirea forţei fizice pentru a produce răniri cuiva sau a distruge ceva;
2) folosirea ilegală a forţei nejustificate sau efectul creat prin ameninţare;
– definiţia folosită de D. Olweus (1999) , violenţa sau comportamentul violent fiind un comportament agresiv în care un actor sau infractor foloseşte corpul său sau un obiect (incluzând o armă) pentru a lovi (relativ serios) sau a produce disconfort unui individ.
– definiţia dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Autorul afirmă că definițiile au puncte comune, precum lovirea sau rănirea unui alt individ cu intenție, și aspecte specifice de la caz la caz. Vorbește despre afirmația celor de la OMS, afirmând că este mai largă decât înțelesul concret al termenului violență. Spune că ar trebui să se facă o diferențiere între violența fizică , care este mai ușor de cuantificat,și cea verbală care rămâne la aprecierea celui care o suferă sau o studiază.
Amato Lamberti , face distincția între:
– agresiune, definită drept comportament intenţionat spre producerea unor răniri sau disconfort altora;
– violenţă ca abuz al puterii fizice, psihologice sau instituţionale;
– maltratarea în situaţii de hărţuire între copii;
– intimidare, exprimată prin marginalizare sau victimizare.
În urma definițiilor date de diferiți autori, sî a concretizat faptul că violența în școli este un tip particular de violență care poate lua forme diferite,precum:
– pedeapsă fizică;
– restricţie fizică;
– constrângere solitară şi orice formă de izolare;
– obligaţia de a purta vestimentaţie distinctivă;
– restricţii alimentare;
– restricţii sau refuzul de a avea contacte cu membrii familiei sau cu prieteni;
– abuzul verbal şi sarcasmul .
Termenul violență a devenit un subiect tabu în țările Europei, fiind folosi din ce în ce mai des, ca o rutină a vieții cotidiene.
Violenţa şcolară – situaţia naţională
În țara noastră, violența este o temă slab reprezentată în preocupările decidenților, atât la nivel educațional, cât și la nivelul societății. Astfel, societatea contemporană trebuie regândită din punctul de vedere al educației și al învățământului. Imaginile prezentate în media şi mai ales în domeniul audiovizual au contribuit substanţial la conturarea unei noi forme de frică, a unui sentiment de insecuritate, generat de impresia conform căreia violenţa poate izbucni oriunde, în familie, pe stradă, în spaţiul public, pe stadioane şi chiar în şcoli. Deși este oarecum adevărat, violența poate fi controlată prin intermediul educației.
Provocarea majoră pe care o aduce prezentul şcolii este deschiderea ei către exterior şi intrarea ei în parteneriate cu actorii comunităţii locale, inclusiv cu poliţia. Violenţa în şcoală nu este decât o formă a violenţei cotidiene, ea neputând fi abordată ca o realitate separată de viaţă. Amintită ca un fapt izolat, violenţa şcolară are o influenţă mare asupra percepţiei sociale şi a valorilor prezentului, contribuind la erodarea imaginii tradiţionale pozitive a şcolii ca instituţie sigură şi securizantă. Educatorii controlează din ce în ce mai dificil impactul pe care violenţa şcolară îl are asupra climatului şcolar, iar praxisul educativ tradiţional nu mai este suficient pentru practicarea rolului profesional al educatorilor, constrânşi din ce în ce mai mult să asimileze informaţii privind gestionarea conflictelor şi utilizarea strategiilor de rezolvare de probleme manifestate în spaţiul şcolar.
Mediatizarea drepturilor copilului, în contextul actual în care democratizarea relaţiilor capătă din ce în ce mai multă importanţă, pe fondul criticilor aduse practicilor represive şi recomandărilor privind comunicarea între actorii procesului educaţional, obligă educatorii la reconsiderarea statutului lor, la parteneriat cu societatea şi instituţiile sale, cu familia, lărgind rolul lor prin adăugarea unei dimensiuni formative substanţiale. Educatorii manifestă reticenţe faţă de această lărgire a rolului lor, dând dovadă adesea de conservatorism, trăind încă în ideea şcolii ca spaţiu al transmiterii de cunoştinţe şi al disciplinării copilului ca natură în formare din perspectiva unor precepte de comportament în care raportul de putere este central.
O problemă gravă întâlnită în Europa Estică este negarea fenomenului violenței și considerarea școlii un spațiu diferit de societate. Idealizarea climatului școlar într-unul perfect duce la creearea de divergențe și mai mari între educatori și elevi. Țara noastră are date parțiale și puține cu privire la acest fenomen, date obținute din activitatea organizațiilor non-guvernamentale.De exemplu, în cadrul proiectului integrat al Consiliului Europei privind violenţa cotidiană , analiza datelor furnizate de corespondenţii naţionali a arătat faptul că în majoritatea ţărilor s-au întreprins anchete sectoriale, iar frecvenţa cea mai mare a acestora a vizat violenţa împotriva femeii, urmată de violenţa şcolară. Dacă în ceea ce priveşte violenţa împotriva femeii ţara noastră se aliniază acestor ţări, în privinţa violenţei şcolare nu s-au făcut cercetări decât sporadic şi mai ales la nivel local. La nivel naţional, violenţa şcolară a fost implicit considerată ca parte a violenţei tinerilor, înscriindu-se printre consecinţele negative ale subculturii tinerilor. Astfel, în cadrul unui seminar privind violenţa domestică în Buftea , s-a arătat că violenţa este un model relaţional de coabitare şi că violenţa fizică este o experienţă frecventă a copilăriei: 60,8% dintre copii sunt agresaţi fizic de către părinţi, iar 47% dintre ei au fost bătuţi la şcoală de către învăţători şi profesori. În cadrul altei cercetări, adulţii afirmă într-o proporţie semnificativă (45%) că abuzul fizic al copiilor are loc în instituţiile de educaţie din care aceştia fac parte.
Diferitele studii și cercetări au scos la iveală o situație incertă cu privire la elevii din instituțiile de învățământ. Unele cuprind informații cu privire la adicția față de droguri și comportamentul violent rezultat din consumul stupefiantelor în școli. S-a arătat într-unul din studiile realizate, în București , la toate cele 99 licee, a crescut numărul consumatorilor de substanțe interzise a crescut cu 11 % în rândul preadolescenților și adolescenților.Ca urmare a acestei creșteri, 15 % dintre elevi s-au certat cu profesorii de la clasă, în jr de 7 % au furat bani sau obiecte , iar alți 7 % au fugit de acasă. La Cluj a acut loc un alt studiu , iar rezultatele au fost devastatoare : În jur de 47,6 % dintre elevii intervievați au suferit agresiuni fizice sau verbale cel puțin o dată. Spre deosebire de celelalte orașe, Orade a a avut o soartă mai bună. Astfel, prin parteneriatul dintre şcoli şi autorităţile locale, poliţie, agenţia pentru protecţia copilului, autorităţile din domeniul sănătăţii, organizaţii neguvernamentale şi biserică, s-a restrâns numărul agesiunilor violente în școli, în instituții ublice, chiar și violența domestică a fost în scădere.
Într-o perspectivă globală, se remarcă faptul că, deşi mediul şcolar este un spaţiu public, acesta are un statut de excepţie în raport cu orice alt loc public, datorită faptului că reprezintă o instituţie cu norme şi reglementări mult mai precise decât alte spaţii publice. Totuşi, siguranţei şi securităţii spaţiului rezervat educaţiei publice nu li s-a acordat suficientă atenţie, acestea neconstituind obiectul unor cercetări sistematice şi analize speciale, necesare cunoaşterii particularităţilor fenomenului violenţei şcolare şi a dimensiunilor sale psihosociale.