Cartea Albă prezintă principalele prevederi din legislația comunitară și structurile necesare în vederea adoptării și punerii în practică a legislației în domeniu de fiecare țară asociată, în fapt un minimum în materie legislativă ce trebuie însușit, în opinia Uniunii Europene, de țările asociate pentru a asigura funcționarea ”pieței interne”. Sunt prezentate obiectivele esențiale ale legislației comunitare în domeniul concurenței, expunându-se contextul organizațional și administrativ în care legislația trebuie să fie aplicată și se fac recomandări privind ordinea în care țările asociate ar putea să realizeze aproprierea legislației lor față de cea comunitară. În elaborarea Cartei Albe, s-a pornit de la ideea că funcționarea cu succes a pieței unice presupune îndeplinirea unui număr relativ mare de condiții economice de bază, trecând de la desființarea barierelor formale ale liberei circulații la alți factori, cum sunt existența la nivelul întregii piețe a concurenței libere și echilibrate pentru agenții economici. În acest context, politica Uniunii Europene privind concurența este unul din elementele esențiale ale creării ”pieței interne”. Fără instituirea unui sistem care s garanteze o competiție nedistorsionată, ”piața internă” nu poate fi funcțională .
Mediul concurențial poate fi afectat negativ de activitățile anticoncurențiale care reprezintă obiectul sau efectul înțelegerilor sau practicilor concertate între agenții economici, de abuzul de poziție dominantă a unor agenți economici puternici; de asemeneam concurența poate fi distorsionată prin subvențiile acordate de stat unor agenți economici, ceea ce le creează o poziție avantajoasă în raport cu ceilalți concurenți. Obiectul politicii concurenței îl constituie pe de o parte protecția pieței prin reprimarea practicilor monopoliste, restrictive de concurență iar pe de altă parte protecția concurenților înșiși prin reprimarea manifestărilor de concurență neloială, neoneste
T.U.E. a lăsat statelor membre o anumită libertate în a-și gestiona intern economiile naționale. În fiecare stat membru există reguli și politici de concurență. Dar, pentru a garanta respectarea normelor comunitare ale concurenței, autoritățile naționale, inclusiv instanțele judecătorești au obligația de a aplica prevederile art 101 și art 102 T.F.U.E. . Deși concurența constituie un instrument esențial de politică ecnomică pentru realizarea unei economii de piață bazată pe cerere și ofertă, există domenii în care fie prin lege, fie prin voința părților concurența este interzisă sau restricționată. În domenile care sunt deschise concurenței comerciale, formele sub care se poate prezenta confruntarea dintre subiectele raportului juridic de concurență sunt: concurența pură și perfectă, care este un model teoretic, abstract, privind confruntarea drept un scop în sine. Ea prezintă o serie de trăsături care o situează la polul opus monopolului; concurența imperfectă, care se caracterizează prin faptul că atomicitatea pieței se reduce iar vânzările scad datorită concentrării capitalurilor și concurența eficientă care consideră confruntarea dintre agenții economici nu un scop în sine cu un simplu mijloc pentru atingerea altor obiective precum progresul tehnic, stabilitatea forței de muncă .
Competitivitatea este un concept multidimensional. Raportul Forumului Economic Mondial privind competitivitatea globală definește competitivitatea ca fiind „ansamblul instituțiilor, politicilor și factorilor care determină nivelul de productivitate al unei țări.” . conceptul de competitivitate are atât o parte dinamică, cât și una statică. Mediul instituțional este determinat de cel legal și administrativ în cadrul căruia atât cetățenii cât și firmele și guvernul interacționează pentru a putea genera profit. Calitatea instituțiilor unui stat au o foarte mare importanță asupra competitivității și creșterii economice. Rolul instituțiilor este esențial în acest domeniu, atitudinea guvernelor față de piețe, libertatea și eficiența demersurilor pe care le efectuează sunt de asemena foarte importante, birocrație excesivă, corupția, lipsa transparenței în acțiunile sale, neputința de a furniza servicii corespunzătoare pentru afaceri sunt câteva dintre problemele care au repercursiuni asupra economiei unei țări și îi încetinesc procesul de dezvoltare.
Figura nr. 1. Indexul competitivității globale
Sursa: http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2013-14.pdf, consultată în perioada martie-iulie 2017
Conform raportului Comisiei Europene privind competitivitatea europeană, resorturile pe care se sprijină competitivitatea sunt mecanismele de politică instituțională și microeconomică ce creează condițiile favorabile pentru lansarea și dezvoltarea întreprinderilor și pentru recompensarea creativității și a efortului individual.
Conform celor rezultate din studiul Parlamentului European, privind politica în domeniul concurenței: „Concurența joacă un rol crucial în promovarea productivității și a inovării ca motoare ale creșterii economice. Aceasta înseamnă că politica în domeniul concurenței, care intensifică concurența, va stimula creșterea economică” .
Adoptarea de măsuri care asigură respectarea normelor în materie de antitrust poate contracara încercările întreprinderilor care au o poziție dominantă pe piață de a bloca intrarea pe piață a noilor veniți și de a pune piedici în calea unei concurențe efective cu aceștia. Acest lucru poate, să creeze condiții favorabile reducerii costurilor de producție pentru industria din Uniunea Europeană. Procedura de control al concentrărilor economice poate menține piețele deschise și eficiente. Politica în domeniul ajutoarelor de stat protejează piața internă împotriva denaturărilor și permite direcționarea resurselor publice spre obiective care stimulează creșterea competitivității. Concurența și politica în domeniul concurenței sunt parte integrantă din condițiile generale care sunt indispensabile dezvoltării. Acestea oferă stimulente pentru întreprinderile inovatoare și încurajează întreprinderile să devină eficiente, promovând totodată acordarea de subvenții care să ajute cercetarea, dezvoltarea și inovarea.
Politica în domeniul concurenței stimulează competitivitatea într-un context mondial. Existența unei concurențe sănătoase pe piața unică pregătește societățile europene să își desfășoare activitatea cu succes pe piețele mondiale. Aceasta reprezintă, de asemenea, temelia unei politici industriale moderne, astfel cum este reflectată în dispozițiile Tratatului de la Lisabona privind industria (articolul 173 TFUE), care stipulează faptul că acțiunile desfășurate de UE și statele membre trebuie să fie „în conformitate cu un sistem de piețe deschise și concurențiale.“ De asemena, politica în domeniul concurenței constituie contraponderea necesară a reglementărilor privind piața unică .
1.2. Fundamentele teoretico-economice privind competitivitatea
Conceptul de concurență este unul economic, astfel pentru a putea întelege cu adevărat la ce se referă, trebuie amintit modul în care școlile de concurență au influențat dreptul concureței UE și teoriile economice din acest domeniu. Faptul că, dreptul concurenței este preferat într-o economie de piață, adică, o economie care nu este dirijată de politici guvernamentale , își are originea în școala clasică a economiei și în teoria lui Adam Smih despre ”mâna invizibilă” . Dacă afacerile au libertatea de a-și urmări interesul propriu, adică profitul, cu siguranță se vor strădui să servească consumatorii în cel mai bun mod posibil. Astfel, afacerile trebuie să ofere cele mai bune produse la cele mai mici prețuri în vederea satisfacerii consumatorilor și pentru a obține profit. În cazul în care o piață este monopolizată, cel care deține acest monopol are libertatea de a controla acest proces prin restricționarea produselor către consumatori și prin solicitarea unui preț mai ridicat.
Adam Smith nu preconiza totuși o autonomie absolută a operatorilor economici, ci una ordonată, normală, în care statul are funcții economice precise de elaborare a regulilor și strategiilor pe termen lung, de stabilire a priorităților, precum și de asigurare a echilibrului. Modelul de sistem economic propus de Smith a fundamentat multe dintre politicile economice în secolele care au urmat, fie direct fie indirect, prin intermediul gânditorilor care l-au succedat și care au dezvoltat unele dintre teoriile sale. El este considerat încă de mare actualitate și în prezent, mai ales în condițiile economiilor de tranziție la economia de piață .
Motivul cel mai importat a susține o economie de piață și pentru a susține competitivitatea este reprezentat de câștigul pe care îl aduce întregii societăți acest tip de economie. Economiștii neoclasici au dezvoltat principii clasice și au creat modelul unei concurențe perefecte. Pentru a putea rezista pe piață și pentru a nu suferi pierderi, societățile trebuie să reducă costurile cât de mult posibl, fapt ce duce la eficiență . Într-o piață perfect competitivă, firmele nu stabilesc prețurile, (nu pot modifica prețurile datorită faptului că acesta este determinat de cerere și ofertă), există un număr mare de cumpărători și vânzători, toți au informați perfecte, nu există nicio barieră pentru intrări și ieșiri și nu sunt costuri pentru tranzacții . Totuși, datorită faptului că, concurența perfectă este doar un model teoretic, structura pieței în realitate va ajunge în rare cazuri acest standard. Firmele au tendința să monopolizeze, rezultând de aici necesitatea regulilor în domeniul concurenței.
Neoclasicismul constutuie următorul model cronologic, fiind conceput pe baza existenței concomitente a cinci ipoteze, dintre care primele trei exprimă puritatea concurenței iar ultimele doua perfecțiunea acesteia . Atomicitatea cererii și ofertei este dată de existența unui număr foarte mare de cumpărători și vânzîtori ai unui bun, multitudinea de indivizi ai pieței trebuie să fie acompaniată de incapacitatea fiecăruia dintre ei de a influența nivelul general al cererii și ofertei. Omogenitatea produsului înseamnă, identitatea perfectă a unui produs realizat de o întreprindere cu produsul de același tip realizat de oricare altă întreprindere. O altă ipoteză, este intrarea/ieșirea într-un/dintr-un domeniu de activitate, absența totală a oricăror bariere care să blocheze accesul la o activitate comercială. Celelalte ipoteze, transparența perfectă a pieței, mobilitatea perfectă a foctorilor de producție, adică orice întreprindere găsește întotdeauna și în orice cantitate factorii de producție necesari pentru activitatea sa, iar aceștia în general vor fi orientați spreactivități în care li se asigură cea mai eficiență utilizare .
Totodată, adoptarea Sherman Act, Clayton Act și Federal Trade Comission Act în Statele Unite, la cumpăna dintre secolele al XIX lea și al XX lea, a produs un impact uriaș asupra gândirii economice, generând ceea ce se numește astăzi economie industrială. Primele lucrări din acest domeniu îi aparțin lui John Bates Clark și Richard T. Ely care în prima parte a secolului al XX lea, definiseră deja majoritatea conceptelor fundamentale care au răsturnat viziunea idilică și retușată a concurenței pure și perfecte: concurența efectivă și potențială,efectele oligopolului, discriminare în materie de prețuri .
Școala managerială Harvard a studiat industriile și a analizat legătura dintre structura-coordonatoare și performanță. Structura unei piețe este ceea ce face ca o firmă să se comporte într-un anumit mod . Prin studiile efectuate, au descoperit că firmle în cadrul unor piețe foarte concentrate tind să se unească în vederea obținerii unor prețuri și profit mai mare, astfel că apar efectele negative. Potrivit acestei concepții, structura pieței determină strategiilor comerciale ale întreprinderilor și, prin aceasta, nivelul de performanță economică. Prin ponderea valorii științifice a reprzentanților săi și prin argumentația oferită, Școala de la Harvard a exercitat o influență importantă asupra politicii industriale a SUA până spre sfârșitul anilor 70, determinând sancționarea viguroasă a anantelor, mai cu seamă a unora dintre restricționările verticale, atacarea tentativelor de monopolizare a pieței și un sever control al concentrărilor .
Școala Chicago a apărut în 1970 ca o reacție privind abordarea asumată de Școala Harvard și are o mare legătură cu teoriile neoclasice ale eficienței și prețurilor. Din punctul de vedere al acestor susținători, dreptul concurenței are ca singur scop eficiența . Un alt aspect susținut de această școală este abilitatea pieței de a se corecta singură, fără intervenția guvernului . Potrivit acestei teorii, modelul concurenței pure și perfecte nu e real, singurul model care merită a fi luat în seamă este cel al pieței reale, caracterizate de cele mai multe ori printr-un proces de schimb de informații.
Școala evoluționistă s-a născut ca reacție față de Școala de la Chicago, ideea principală a lansată de adepții aceste teorii fiind faptul că, piața reprezintă o instituție care a evoluat astfel încât soluțiile existente în secolul al XIX lea nu sunt de actualitate, evoluționiștii criticând politica antitrust a SUA. Evoluționiștii consideră că ar fi utilă adoptarea unei politici industriale intervenționiste care ar putea să acționeze în timp util și să obțină rezultate eficiente. O altă concepție ce se evidențioază este găsirea mijloacelor care să permită omogenizarea pe plan global a regulilor antitrust americane.
Școala distrugerii creatoare sau nihilistă este reprezentată prin economiști precum Henry Demsetz sau Jack High care are concepții asemănătoare cu cea a Școlii din Chicago în privința criticilor aduse intervențiilor statului în politica economică. Elemente importante ale teoriei nihiliste sunt concentrările economice care în opinia acestei Școli sunt consecința eficienței superioare a unei firme, dominația pieței nu reprezintă o sursă de profituri supraconcuențiale, ci este expresia uni aptitudini superioare de anticipare și gestiune.
Școala de la Bruxellea trebuie menționată pentru a desemna teoria economică și politica de concurență a căror epresie esențială o conctituie Tratatul de la Roma. Analiștii au descifrat trei obiective majore ale acestei Școli, aflate în raporturi de interconectare privind cocnurena la nivel comunitar. Primul este de natură politică, reglementarea concurenței cocnstituie un transfer parțial de suveranitate a cărui finalitate a fost realizarea unei piețe unice între statele membre ale comunității. Cel de-al doilea obiectiv este de natură economică, politica europeană de concurență asumându-și funcții multiple, cele care vizează productivitatea, funcții în materie distributivă și de asigurare a utilizării echilibrate a forței de muncă. Cel de-al treilea obiectiv este de natură morală și socială. Este indicat în al IX lea Raportul asupra politicii de concurență al Comisiei Europene drept principiul loialității pieței, căreia trebuie să-i fie supuse relațiile de concurență, acesta manifestându-se sub forma egalității de șanse pentru toți operatorii economici care activează pe piața comunitară, sub forma sprijinului acordat, printr-o serie de reglementări și nu în ultimul rând, acest principiu se manifestă sub forma respectării intereselor legtime ale lucrătorilor, utilizatorilor și consumatorilor, cărora trebuie să li se rezerve o parte din profiturile generate de strategiile concurențiale ale firmelor .
1.3. Aspectele legale ale concurenței neloiale
Politica industrială se axează pe o piață internă competitivă și deschisă, ca o rampă de lansare pentru succesul întreprinderilor UE la nivel mondial. Noul cadru privind ajutoarele de stat este conceput astfel încât să direcționeze sprijinul guvernamental către domeniile cele mai importante pentru creștere și competitivitate. În plus, în 2014 Comisia a investigat și a sancționat mai multe carteluri în legătură cu factorii de producție și produsele intermediare. Asigurarea respectării normelor antitrust reduce și, datorită efectului său disuasiv, previne prejudiciile produse de carteluri de-a lungul lanțului de aprovizionare, în detrimentul competitivității internaționale a UE .
În plus, politica în domeniul concurenței constituie contraponderea necesară a reglementărilor privind piața unică . Impactul măsurilor de reglementare asupra strategiilor și investițiilor societăților poate fi afectat în cazul în care normele privind piața unică și cele în domeniul concurenței nu sunt aplicate în mod corespunzător. Asigurarea respectării normelor în materie de ajutor de stat și de concurență au, de asemenea, un rol important în îndeplinirea obiectivelor și Strategiei UE 2020 și a inițiativelor sale emblematice. Mai precis, acțiunile în domeniul concurenței contribuie la „o Uniune a inovării”, „o politică industrial adaptat erei globalizării”, „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor” și „O agendă digitală pentru Europa”.
Succesul societăților europene depinde în mare măsură de practicarea unor prețuri competitive. Costurile de producție care sunt mărite artificial de comportamente și structuri de piață anticoncurențiale au efecte negative asupra competitivității Europei pe piețele mondiale, precum și asupra perspectivelor generale de creștere ale acesteia. Se înțelege de la sine că existeța unor costuri ridicate de producție duce la creșterea prețurilor finale pentru consumatorii europeni. Adoptarea de măsuri ferme care să asigure respectarea normelor în materie de carteluri este esențială în acest context. Cartelurile vizează deseori factorii de producție și mărfurile intermediare, iar Comisia i-a concentrat eforturile de asigurare a respectării normelor în acest domeniu. În ultimii ani, diferite investigații finalizate cu succes au destrămat carteluri care practicau prețuri ridicate pentru factorii de producție, afectând grav competitivitatea UE6 .
În condițiile în care în practică, sunt numeroase situațiile în care, din dorința de a câștiga piața, se apelează la mijloace interzise, în majoritatea țărilor cu economie de piață au fost adoptate legi speciale care incriminează actele de concurență neloială precum denigrarea concurenților prin punerea în circulație a unor afirmații inexacte despre activitatea acestora, obținerea de avantaje ca urmare a confuziei ce poate să apară între activitatea proprie și cea a concurenților, încălcarea legislației din domeniu (obținerea de prețuri mai joase datorită unor costuri reduse).
Actul de concurență neloială este orice act susceptibil să favorizeze activitatea economică a unui agent în detrimentul altuia. Aprecierea unui act neloial de concurență se face în funcție de un ansamblu de elemente. Criteriul esențial ce deosebește actul de concurență loială de cel neloială este mijlocul folosit și mai puțin scopul urmărit .
Concurența neloială este o noțiune opusă concurenței oneste ce constituie o componentă a economiei de piață. Concurența nu este o stare naturală, spontană, ci dimpotrivă o economie concurențială este mai mult decât o economie comodă. Ea obligă producătorii să inoveze și să îmbunătățească calitatea produselor, îi determină pe comercianți să vândă mai ieftin și să ofere servicii cât mai potrivite pentru nevoile clienților. Concuptul de concurență neloială înseamnă faptul că, comercianții trebuie să se abțină de la anumite practici, profitabile pentru aceștia dar care contravin obligației de lealitate .
În ultimii ani, Comisia Europeană a deschis numeroase investigații în ceea ce privește modalitatea prin care statele membre ajută companiile private. Problema taxelor plătite în diferie state este considerată o problemă majoră în societatea de azi, cu atât mai mult cu cât se observă o creștere importantă a comerțului. Politica taxelor se referă la faptul că, statele implementează o politică mai blândă în privința plății taxelor de către firme cu scopul de a atrage pe teritoriul lor anumite afaceri. Statele mai mici, care sunt în general mai puțin atrăgătoare din punctul de vedere al investitorilor sunt încurajate să ofere taxe mai mici pentru a atrage afaceri din alte state, mai dezvoltate din punct de vedere economic.
Ca și practicile comerciale anticoncurențiale, cum este cazul cartelurilor, subvențiile guvernamentale ilicite pot perturba condițiile de concurență echitabile, pot ridica bariere inutile și pot irosi potențialul de creștere al pieței interne. Cu toate acestea, ajutorul din partea statului poate avea, de asemenea, un impact pozitiv atunci când este bine orientat, când abordeaz disfuncționalitățile pieței și creează stimulente pentru investiții și inițiative antreprenoriale care nu ar fi existat în caz contrar. Ajutorul de stat potrivit poate stimula inovarea și dezvoltarea capitalului uman. Politica UE în domeniul ajutoarelor de stat poate, de asemenea, permite autorităților naționale să exploateze la maximum resursele tot mai limitate în perioadele de constrângeri bugetare. Încurajarea cheltuirii banilor publici pe politici care susțin creșterea economică reprezintă o prioritate-cheie pentru UE în contextul economic actual .
Comisia Europeană monitorizează ajutorul pe care guvernele statelor membre îl acordă firmelor, precum: împrumuturile și subvențiile, reducerile fiscale, furnizarea de produse la prețuri avantajoase. Această asistență nu este însă lipsită de riscuri. Astfel, ea poate favoriza interesele firmelor care se sprijină pe o rețea de relații, în detrimentul celor care concurează pe piață bazându-se numai pe forțele proprii, și toate acestea pe banii contribuabilului. Descurajarea acestor subvenții nemeritate constituie o modalitate ieftină și eficientă de a asigura condiții echitabile de concurență și de a promova creșterea economică în Europa.
Aceste norme sunt aplicate luând în calcul anumite aspecte. Ceea ce este luat întotdeauna în considerare sunt beneficiile pentru consumatori sau eventualele prejudicii care ar putea fi aduse altor firme. De exemplu, guvernele pot acorda ajutor întreprinderilor aflate în dificultate sau întreprinderilor nou-create, dacă acestea au o șansă reală să devină în cele din urmă profitabile și să salveze astfel sau chiar să creeze locuri de muncă. Nu este însă permisă ajutorarea întreprinderilor care se află în dificultate, dar care nu au șanse să devină viabile.
Capitolul 2. Rolul competitivității în creșterea economică și reducerea sărăcei
2.1. Politicile concurențiale, creșterea economică și reducerea sărăciei
Deși este de o importanță majoră, identificarea factorilor determinanți ai creșterii economice și ai bunăstării a rămas una dintre cele mai mari mistere ale științei economice din ultimele două secole. De la Adam Smith, care a considerat că specializarea și diviziunea muncii constituie motorul creșterii economice, s-au vehiculat multe alte forțe în privința creșterii economice precum: frontiera oportunităților de creștere economică derivată din resursele limitate, investițiile în capitalul fizic și în infrastructură, educația și pregătirea profesională sau progresul tehnologic. Cu toate acestea, performanțele diferitelor națiuni în privința creșterii economice nu au putut fi explicate, economiștii au cautat alte cauze pentru a putea explica creșterea economică și anume: deschiderea economiilor spre exterior, stabilitatea macroeconomică, calitatea macroeconomică, calitatea guvernării, instituțiile publice, puterea legii, nivelul corupției, orientarea spre principiile economiei de piață concurențiale, risipa cheltuielilor guvernamentale. Astfel, acești factori, în diferite combinații și mecanisme specifice de interacțiune captează complexitatea procesului creșterii economice .
Rodrik propune un model simplificat, axându-se la factori determinanți ai creșterii economice precum poziționarea geografică, structura instituțională și comertul exterior. Poziția geografică a unui stat față de marile piețe ale lumii este considerată un factor esențial al procesului dezvoltării și creșterii economice. Totodată, comerțul exterior-integrarea în economia mondială reprezintă o creștere economică superioară. Acesta sugerează existența unei legături cauzale duble între comerț și instituții, instituțiile eficiente stimulează dezvoltarea comerțului iar acesta determină creșterea calității instituțiilor. Modelul neoclasic al creșterii economice în diferite regiuni propune trei factori direcți: acumularea factorilor de producție incluzând capital uman și fizic, alocarea eficientă a resurselor în cadrul economiei, tehnologia de care dispune o anumită regiune. Opțiunile de politici care să susțină acțiunea celor trei factori amintiți oscilează între alocarea resurselor cu ajutorul forțelor pieței versus stat, comerț liber versus protecționism, fiscalitate ridicată versus fiscalitate mică, facilități fiscale versus neutralitate fiscală. Toate acestea pot fi traduse în competitivitate. Scopul în sine al creșterii economice constă în obținerea unui standard de viață ridicat, iar mijlocul pentru realizarea acestui scop este mărirea productivității. Astfel, cu cât competiția între firme este mai mare, cu atât se dezvoltă motorul creșterii productivității .
Concurența este obiectul principal al operațiunilor piețelor, și include inovația, productivitatea și creșterea economică, acestea toate creând bunăstarea și reducerea sărăciei. Concurența, procesul de rivalitate dintre firme, prin care acestea încearcă să obțină profit, este cheia din sapatele piețelor. Piețele libere și competitive sunt esențiale pentru creșterea economică și dezvoltarea sectorului privat. Cu toate acestea, în timp ce marea majoritate a piețelor sunt într-o continuă dezvoltare, concurența poate fi afectată de legislație, politici guvernamentale și de comportanentul anticoncurențial al firmelor.
Identificarea locului unde concurența este slabă și modalitatea prin care aceasta poate să încurajeze creșterea economică și reducerea sărăciei este o provocare imensă. Multe state dezvoltate pun accent pe creșterea economică în strategia lor națională de reducere a sărăciei. Politica concurențială reprezintă un efect al tuturor politicilor guvernamentale care influențează concurența. Comportamentul anticoncurențial al firmelor și bariere provenite din politici guvernamentale greșite sunt comune în țările în curs de dezvoltare. Acestea reduc șansele creșterii economice, piețele fiind deseori dominate de firme mari care au legături strânse cu guvernele. Concurența loială reduce riscul corupției și creează un cadru potrivit pentru dezvoltarea antreprenorilor și firmelor mai mici. Pentru ca piețele să rămână competitive nu ar trebui să existe bariere inutile, astfel ca firmele să poată să profite de oportunitățile care apar. Totodată, atunci când firmele doresc să iasă de pe o piață nu ar trebui să existe impedimente excesive, este necesară o politică concurențială eficientă care să permită firmelor intrarea și ieșirea de pe o piață în condiții decente.
O piață competitivă permite ca resursele unui stat să fie folosite la maximum în scopul producerii bunurilor și serviciilor. Concurența obligă firmele să dezvolte metode de producție și distribuție cât mai eficiente, să utilizeze tehnologii cât ma avansate pentru a face față pieței. Acestea duc la creșterea economică și reducerea sărăciei. Concurența influeznțează competitivitatea unui stat, adică abilitatea firmelor să concurenze pe piața exporturilor sau impotriva importurilor. Existența unui mediu competitiv este esențială și unui din factorii cheie pentru creșterea economică.
Guvernele trebuie să își asume responsabilitatea pentru funcționarea eficientă a piețelor și pentru cei săraci, pentru ca piața să poată oferi consumatorilor bunuri la cele mai mici prețuri posibile. Mulți dintre cei săraci sunt antreprenorii, insclusiv fermierii. Aceștia trebuie să-și poată vinde bunurile sau serviciile la prețuri corecte pentru a se putea dezvolta. Puterea concurenței depinde de multe ori de comportamentul firmelor și de mediul în care aceasta se realizează, infrastructură, cadru legal și eficiența sistemului financiar.
De-a lungul secolului XX venitul mediu pe cap de locuitor a crescut semnificativ dar cu difernțe destul de importante la nivel de țări, diferențele de venit dintre țările bogate și cele sărace s-au adâncit tot mai mult pe perioade destul de mari. În ceea ce privește condițiile sociale, țările mai sărace au înregistrat progrese însemnate. Secolul XX a fost secolul unei creșteri economice fără precedent, dar în același timp există milioane de oameni subnutriți, care nu au acces la apă potabilă și miliarde sunt analfabeți. Aceste discrepanțe sociale reprezintă cele mai grave provăcări din secolul XXI pentru stabilitatea internațională și dezvoltarea societății. Creșterea economică are efecte benefice prin facilitarea accesului țărilor slab dezvoltate la tehnologii și management, asigurând o eficiență economică sporită, costuri mai mici, mai multe produse și mai bune pentru consumatori, noi oportunități pentru comerț.
Fenomenul sărăciei, există și în țările dezvoltate, concretizându-se într-o sursă de instabilitate. În ciuda succeselor înregistrate (creșterea speranței de viață, nivelului de hrană, reducerea ratei analfabetismului), în lume s-au amplificat inegalitățile dintre bogați și săraci. În încercarea definirii subdezvoltării mulți autori au încercat să explice acest fenomen, insistând pe insuficiența unuia sau altuia dintre factorii de producție și rămânerea în urmă a tehnologiei. Subdezvoltarea este un fenomen rezultat prin întreruperea bruscă a dezvoltării unei țări ca urmare a apariției unui factor extern. Un impediment important privind creșterea economică și reducerea sărăciei o reprezintă instabilitatea politică. Până nu demult, Europa fost locul principalelor operațiuni militare. De câțiva ani, multe țări în dezvoltare trebuie să facă față din punct de vedere financiar unor mase de refugiați de război.
Factori cheie ai creșterii economice, ai dezvoltării îl reprezintă societățile transnaționale care și-au îndreptat atenția asupra forței de muncă ieftină din țări în curs de dezvoltare și nu numai, și industrializarea. Dezvoltând comerțul reciproc, țările au mizat pe influența pe care piața externă o poate avea asupra producției lor naționale. Producția este cea care hotărăște volumul și structura pieței. De aici rezultă necesitatea ca țările să pună accent pe cooperarea în producție, țările în curs de dezvoltare nu trebuie să piardă din vedere nicio posibilitate care ar putea accelera creșterea economică.
Banca Mondială este una din principalele surse de asistență în domeniul dezvoltării, obiectivul său principal fiind ajutorarea populației și țărilor mai sărace. Banca Mondială, alături de celelalte agenții specializate ale ONU are menirea de a transforma resursele țărilor bogate în creștere economică pentru țările sărace. Guvernele țărilor în curs de dezvoltare împrumută bani pentru prigrame specifice, inclusiv pentru eforturile de reducere a sărăciei, promovarea creșterii economice care să îmbunătățească standardele de viață.
Deși, milioane de oameni au reușit să iasă din sărăcie, nu toate țările în curs de dezvoltare au obținut astfel de beneficii. Țările cel mai puțin dezvoltate, în special, au fost și mai mult marginalizate. Deși PIB-ul și schimburile comerciale au crescut semnificativ în unele dintre acestea, acest fapt s-a datorat în principal unei creșteri a exporturilor de petrol și de produse de bază, care a avut un impact redus asupra reducerii sărăciei. Dar, unele dintre țările mai puțin dezvoltate, au înregistrat progrese satisfăcătoare datorită specializării lor în industrii de tehnologie joasă, în special în industria textilelor.
Liberalizarea comerțului a avut un rol esențial în reușita strategiilor de creștere economică și dezvoltare. Accesul la piețe în străinătate permite realizarea de economii de scară mai importante, iar accesul la materii prime mai ieftine și mai variate, inclusiv la servicii mai eficiente, oferă noi posibilități de producție. Investițiile străine directe au devenit, un factor primordial al creșterii economice și al performanțelor la export Liberalizarea mobilității persoanelor poate contribui la transferul de competențe, precum și la investiții în țările în curs de dezvoltare. Dar, cu toate acestea, chiar dacă schimburile comerciale sunt o condiție necesară pentru dezvoltare, ele nu sunt suficiente, pot favoriza dezvoltarea, reducerea sărăciei. Reformele naționale sunt esențiale pentru susținerea creșterii generate de comerț și investiții. Performanța economică a țărilor mai puțin dezvoltate este adesea obstrucționată pe lângă lipsa diversificării economiei și a bazei de export, și de de factori politici legați de administrarea deficitară, neadaptarea infrastructurii și a serviciilor sau de lipsa competențelor adecvate, de fraudă și corupție, cât și de ineficiența politicilor fiscale și de evaziunea fiscală pe scară largă .
2.2. Evaluarea concurenței și competitivității piețelor
Concurența poate fi afectată de comportamentul guvernelor cu anumite companii ( de stat sau private). De exemplu, în Zambia, compania de stat Zamtel a fost exceptată de la plata anumitor taxe pe care companiile private trebuie să le plătească, în acest fel susținând practic o concurență neloială. Modalitatea prin care companiile de stat sunt privatizate pot crea bariere în domeniul concurenței licite. Acțiunile guvernelor pot duce la impedimente neașteptate împotriva concurenței economice. Totodată, prețul și calitatea serviciilor de transport pot avea un impact semnificativ asupra competitivității piețelor. În statele mai puțin dezvoltate concurența între furnizorii serviciilor de transport de exemplu este aproape absentă. De asemenea, accesul limitat la o sursă de finanțare face dificilă încercarea firmelor mici de a obține capitalul necesar intrării pe piață.
Marea majoritate a țărilor în curs de dezvoltare au adoptat reforme în domeniul concurenței economice. De multe ori, dezvoltarea economică în aceste state este foarte provocatoare, datorită unui cadrul legislativ lacunar și birocrației excesive. În trecut, cele mai multe economii erau caracterizate de intervenția guvernelor. De la momentul liberalizării comerțului au fost evidențiate schimbări esențiale ale politicii economice, au fost adoptate legi concurențiale.
Există unele dovezi care sugrează faptul că sunt anumite aspecte precum angajamentul guvernelor spre creșterea economică și climat politic stabil, care sunt extrem de importante în domeniul concurenței economice. În țările dezvoltate, originea dreptului concurenței poate fi identificată în îngrijorarea sferei politice cu privire la stabilitatea democrației. În țările în curs de dezvoltare, adoptarea și implementarea politicilor concurențiale este și ma mult legată de domeniul politicului .